Martini & Squirrels

You can't squeeze blood out of a turnip

2011-09-17T09:17:00.002+03:00

Post pe blog, cu punctuleţe şi paragrafe, aranjate pe categorii, după cum urmează:

Pentru că:

...în săptămâna mea a la Placebo am avut suficient timp să trag concluzii evidente, sau după caz, stupide, şi trebuie să le trec şi eu pe undeva.
...am acum încă 2 perechi de cercei cu veveriţe, iar dacă vreau să devină punct de plecare pentru o conversaţie, trebuie să mă prefac că încă am blog.
...începe anotimpul lui Bacovia, iar dacă îl citez oriunde altundeva pe internet, risc să mă ia lumea în serios. Lucru care sper că nu se întâmplă şi aici.
...m-am prins cum să văd câţi abonaţi are fiecare blog în google reader, aşa că acum stau şi pândesc statisticile, de fiinţă plictisită ce sunt.
...am nevoie de un loc unde să postez chestii despre cei doi (!) motani ai mei, ascunse printre alte nimicuri, în aşa fel încât să nu fie groaznic de evident caracterul meu de "crazy cat lady".
...începe sezonul concertelor, iar dacă e să fac pe reporterul din nou, am nevoie de ceva antrenament, să nimeresc din prima toate diacriticele.
...am să am satisfacţia de a bolborosi chestii în spaţiul public, dar şi siguranţa că nimeni nu se va încumeta să le citească, pe principiul tl;dr

Postul propriu-zis, momentan fără punctuleţe:

Se face că tocmai m-am întors de la mare, şi în stilul caracteristic al fiecărei nopţi nedormite din această vară, mai am câteva ore de hiperactivitate accentuată înainte să mă ascund sub plapumă şi să dorm de la 16 ore în sus. La mine desigur, hiperactivitatea se traduce prin chef de scris pe blog, făcut planuri pentru viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat şi alergat după pisici. Cheful de scris se cam duce, motanii dorm iar planurile mele sunt pe departe de a fi palpitante. Momentan mă entuziasmez pentru toate concertele şi lansările de albume (unul după altul, nici nu ştiu pe care-l aştept mai mult) ce urmează toamna asta. Am mai zis că sunt unul după altul? Şi că toate o să fie faine?

Revenind la mare. Unde, pentru prima oară în Vama Veche, am avut un pat deasupra solului şi o baie doar a mea. Din păcate, şi un televizor în cameră. Mi-au prins bine cei aproape 2 ani de ignoranţă şi naivitate totală, în care abia dacă mai ajungeam din când în când pe vreun post de muzică sau documentare. En fin, acum că m-a izbit din plin prostia din jur, de care am stat foarte bine ascunsă în ultima vreme, am să le dau tuturor o valenţă comică şi am să mă întorc in my safe little bubble.

Tot la mare, în lungile ore pe care le-am petrecut fără player (acesta fiind uitat de mult la Cluj, typical me), mi-am dat seama că eu mi-am împlinit toate rezoluţiile pe 2011. Am parcurs câţiva metri pe bicicletă fără ajutor şi fără să cad, şi am contribuit la pusul murăturilor. S-ar putea spune că sunt un om împlinit. Acum urmează şi începutul noului an universitar, şi el la fel de plin de rezoluţii tot la fel de spectaculoase.
Astea vin înşirate pe punctuleţe:

Nu voi mai pierde pixuri, iar cele pe care le am, le voi folosi până la capăt. După ce am secat şi ultima picătură de pastă, nu-mi voi lăsa pixurile să zacă nedefinit prin casă şi o să le arunc la gunoi, cu ceremoniile de rigoare
Am să iau notiţe la cursuri, în caiete şi nu pe foi pe care o să le pierd până ziua următoare.
Iar acum, cea mai importantă dintre ele: n-am să pierd nicio carte împrumutată de la bibliotecă.

În felul acesta, sunt sigură că anul viitor, prin iulie, am să mă simt din nou un om împlinit.

Impropriu spus concluzii, mai degrabă încheiere:

N-am să le spun concluzii, pentru că n-au nicio legătură cu ce am spus mai sus. Încheiere, în ciuda sonorităţii sale de compunere de şcoală primară, pare mai potrivit.
Îngheţata asta trendy, vândută dintr-un veritabil ice cream truck, e o porcărie. Nu simt nevoia să argumentez.
În Constanţa am văzut un monument dedicat finalităţii digestive, probabil o mulţumire zeităţilor că au avut materie primă pe care să o transforme în produsul final. I give to you, the almighty turd on a stick. Statuia noastră, "mândria" Bistriţei, parcă se îndreaptă spre cer cu ceva mai multă demnitate.

P.S.
Oricât de drag mi-ar fi Remi, aka Beta Kitty aka Kleine Liebchen aka Jivină mică (aşa îl alintă bunica), trebuie să îi găsesc un stăpân. Aşa că dacă tentează pe cineva (Cluj, Bistriţa, împrejurimi), just let me know.
Iată-l aici în toată măreţia lui, mâncând pepene galben sau hârjonindu-se cu Alpha Cat.

Astronauts are just modern day sailors

2011-02-16T23:00:00.001+02:00

Post pe motiv de program dat peste cap. Şi când zic "program" mă refer la cea de-a doua zi petrecută în pijama în faţa calculatorului, cu muzică şi filme. Da, filme. Eu şi filme. Se pare că începe să funcţioneze toată treaba asta. Aşa că îmi programasem încă un film pe seara asta. Aş fi ajuns la un mare total de două filme şi jumătate în aceaşi zi. Asta pentru că a trebuit să o iau mai încet la început, ieri am rezistat 40 de minute fără pauză. Revenind la filmul (aproape) numărul 3 pe ziua de astăzi. Credeam că îmi luasem o dramă din 1993 cu Anthony Hopkins, dar se pare că am nimerit un film din 2010 cu acelaşi titlu. Film ale cărui prime 5 secunde sunt o exorcizare. Care s-ar putea să fi fost totuşi un vampir isteric. Habar n-am, n-am stat să aflu.
Datorită faptului că mai durează vreo oră până să mă pot uita la varianta filmului care nu o să îmi dea coşmaruri pentru următoarele luni şi în lipsa unei alternative, am aterizat pe propriu-mi blog.

Ca de obicei, nu s-a întamplat nimic palpitant sau ieşit din comun, care să merite să fie povestit. În principiu, sesiune. Sesiunea a fost cândva un eveniment de maximă importanţă pentru mine. Apoi m-am lenevit, şi n-a ieşit prea bine. Apoi am avut procese de conştiinţă şi am lenevit mai puţin, chestie care a funcţionat în avantajul meu. Iar acum mă pot bucura de vacanţă, stând în pijama în faţa calculatorului. Adică exact ce mi-am dorit să fac de vreo 3 săptămâni. Şi, spre marea mea surprindere, lenea mea s-a semi-evaporat. Adică tot n-am binevoit să fac vreo expediţie în afara casei, dar din când în când, mă mai izbeşte câte o doză de hiperactivitate. Sar nonstop de sus în jos, dar "on the inside", adică fac economie de energie.

Asta e cea mai faină parte din sesiune: când după multe nopţi nedormite, cafele şi pur şi simplu funcţionare de zombie, ies din examen şi mă simt de parcă tocmai m-am întors din cel mai revigorant şi odihnitor concediu.
Desigur, nu ţin minte vreo vacanţă din care să mă fi întors odihnită, de obicei abia aştept începutul şcolii ca să am un program normal, să dorm în patul meu şi să fac o lungă pauză de la pâinea cu pateu. Sau, după caz (vezi august 2010), de la iaurtul cu cereale. Au trecut 6 luni de atunci, dar nu cred că o să mă ating prea curând de Cheerios cu iaurt cu căpşuni.

Cum s-a desfăşurat prima zi post-sesiune:

În primul rând, am luat un 10 complet SF. Şi chiar dacă sunt destul de convinsă că nu îl meritam, reacţia a fost desigur omg omg omg best day ever!!!.
Am ajuns acasă şi am dus gunoiul fără să mă întâlnesc cu nimeni scormonind prin tomberon: omg omg omg best day ever!!!.
Chiar dacă am o cafetieră ce în ultima vreme ţine să mă saboteze şi un pachet de filtre sinistre care numa' nu se mai termină, am suportat cu stoicism neplăcuta situaţie şi pur şi simplu mi-am făcut altă cafea. Cum se desfăşoară de obicei tot procesul: Se pune filtrul sinistru în cafetieră, se pun ultimele linguriţe de Lavazza şi se aşteaptă. Iar dacă acelea chiar au fost ultimele linguriţe de Lavazza, atunci filtrul se va îndoi, apa va curge pe lângă şi rezultatul va fi un lichid transparent, maroniu, cu un vag miros de cafea. Urmează partea de best day ever, aşa-i? Ah da, "mi-a trecut aversiunea faţă de cafea, omg omg omg best day ever!!!". Pe lângă asta, m-am resemnat cu gândul că oricât aş amesteca, zahărul tot nu o să se dizolve decât fix înainte de ultima înghiţitură, numa' aşa, să îmi strice ziua.
Normal că am ajuns şi la internet, "omg omg omg Arcade Fire got a Grammy, best day ever!!!!". Nu că mi-ar plăcea enorm de mult sau că le-aş da vreo importanţă Grammy-urilor, dar la momentul respectiv, orice s-ar fi întâmplat era "best day ever".
O grămadă de trupe de care chiar nu îmi pasă vin la Cluj...."omg omg omg best day ever!!!"
Desigur, cireaşa de pe tort, în mod sigur demnă de "best day ever" a fost noul album Radiohead (!!!!!!!) acum la doar 3 zile distanţă.

Pentru că lucrurile n-au fost mereu atât de grozave, câteva bucăţele de copil stresat de sesiune:

Cu mare regret am ajuns la concluzia că dacă alaltăieri a fost reducere la Big Milk la Kaufland, astăzi sigur nu mai e şi am ratat-o, pentru ca azi e deja marţi. M-a informat totuşi o colegă că era joi.
Cum mă prind eu că două înghiţituri înseamnă deja prea mult vin: 6*4 e 24, dar numai pentru câteva secunde. Ceva pur şi simplu nu e bine. Se vede că n-a sedimentat bine tabla înmulţirii. 8*4 e de fapt 24. Ba nu, tot nu-i bine. 8*4 e 32 (pe asta am nimerit-o), 7*4 e de fapt 24. Pentru ca 4*4 e 16.

Mult mai simplu decât a mă bucura de oportunitatea de a învăţa lucruri noi şi incredibil de interesante, prefer sa ma leg de fiecare exprimare dubioasa a profesorului meu. Care, asemeni tuturor profesorilor, a considerat că planeta nu se va mai învârti dacă nu scoate o carte. E reconfortant să găsesc câte un dezacord, o definiţie de genul "informaţia este expresia [...] surprizei" sau "sângele are un rol important în menţinerea presiunii sanguine".
Desigur, o ediţie scoasă acum 10 ani e mai mult decât suficient. Studenţii din ziua de azi, în ton cu tehnologia, se pot mulţumi şi cu pdf-uri. Aşa că profesorul meu, care abia dacă e capabil sa îşi pornească singur o prezentare în powerpoint, ne-a dat cu mare generozitate un pdf securizat. Desigur, parola o ţine numai pentru el.
Acelaşi profesor care a comparat examenul cu bătalia lui Spartacus. Noi studenţii fiind desigur soldaţii romani înfricoşaţi şi incompetenţi, iar el comandantul armatei, ce ne va reteza cu spada capetele tuturor, ca să ne scape de ruşinea de a fi decapitaţi de către duşmani. Nu ştiu exact cine era Spartacus în toată povestea lui, probabil că fiziologia.
Ţin să menţionez că toate astea, precum şi toate tâmpeniile pe care le-am zis despre alţi profesori, mi-au trecut în secunda în care mi-au dat 10. A fost de ajuns o laudă ca să îi transform în nişte oameni minunaţi, profund dedicaţi profesiei lor, cadre didactice desăvârşite care mi-au adus înapoi încrederea în sistemul universitar, etc etc etc. Probabil am să mă întorc la a-i înjura cu prima exprimare ambiguă de care voi da în viitoarele mele cărţi.

Ca şi încheiere, căutari ce şi-au găsit răspunsul aici: martini omoara neuroni. Yup, that's true, I'm living proof of it.

In the craters on the moon

2011-01-26T23:57:00.000+02:00

Pentru că întotdeauna există chestii mai distractive de făcut decât studiat anatomia...
Pentru că ma gândesc cu groază şi ruşine la momentul când profa de chimie o să ajungă la lucrarea mea...
Pentru că întotdeauna mi-au plăcut listele şi statisticile...

...acum stă falnic afişată în bucătăria mea o listă cu trupele pe care le-am văzut cel mai des live şi fiecare concert pe care l-am prins.

Pentru că o asemenea listă nu prezintă niciun interes, şi pentru că, spre marea mea bucurie, e prea lungă ca să o scriu şi aici, trec direct la concluzii. Absolut deloc surprinzător, pe primul loc stau Luna Amară. Mă aşteptam să fie ceva mai multe, dar mă mulţumesc şi cu 16 concerte. Se pare că i-am văzut în fiecare lună a anului, înafară de august. Aşa-mi trebuie dacă am adormit la mare.
Mă aşteptam să îi găsesc pe Kumm pe locul 2, dar se pare că Grimus, pe care i-am văzut de 14 ori, au reuşit să îi depăşească.
Cea mai bună lună a lui 2010 a fost mai, în care am văzut 17 trupe, într-un frumos total de 10 concerte.
Şi cam atât, pentru că restul e destul de nespectaculos.

Ultimul concert Luna Amară a fost printre cele mai ciudate. Pentru (cred eu) prima oară, m-am întors de la un concert care mi-a plăcut mai mult odată ce am ajuns acasă. Dacă imediat după concert nu eram deloc impresionată, acum sunt atât de încântată şi entuziasmată încât abia îl aştept pe următorul. O cronică găsiţi pe OrasulCluj.ro , unde mai scriu destul de dezamăgitor din când în când. Dau vina şi pe sesiune aici. Sesiunea e de vină pentru tot ce mi se întâmplă în ultima vreme. Mai ales pentru răceala care de două săptămâni nu binevoieşte a pleca. Scuza mea pentru a nu merge la bibliotecă, să nu mă trezesc cu cărţi catapultate spre capul meu după ce epuizez al 5-lea pachet de şerveţele într-o oră.

Se pare de asemenea că am o toleranţă deosebit de scăzută la cafea. Sau cel puţin la cafeaua pe care mi-o fac eu. Dacă depăşesc pragul de 3 cafele într-o zi, tot ce îmi doresc e să treacă sesiunea ca să nu mai trebuiască să beau cafea niciodată.

Vă las cu motto-ul cărţii de anatomie:

"...a se studia cu profunzime cadavrele, căci acestea reprezinta în fapt cartea adevărului anatomic."

The air hangs heavy like a dulling wine

2011-01-13T03:39:00.004+02:00

Ceea ce urmează este, sper eu, povestea primei mele nopţi nedormite. Încă nu aş intitula-o "how I pulled off my first coffee-fueled all-nighter" pentru că este abia ora 21:07, şi astfel de tentative au mai eşuat în trecut.
Jurnal de bord cu tentă de live blogging coming right up.

Ora 09:30 Luarea deciziei
Planul iniţial era să mă trezesc la 8, şi să învăţ până pe la vreo 1, înainte de a merge la şcoala. Seara, eventual o recapitulare, câteva episoade din How I Met Your Mother (damn you for being so funny!) şi apoi somn.
După multe snooze-uri, am luat deosebit de inspirata hotărâre să învăţ la noapte.

Ora 20:11: Mituirea organismului
Normal că organismul meu va protesta, aşa că am decis să îl îmbunez. În seara asta sărim peste tradiţionalul orez cu orez sau pâine cu dulceaţă şi am comandat pizza.
La o oră şi un minut după plasarea comenzii, încă aştept. Măcar am o scuză pentru a nu mă apuca încă.

Ora 20:30: Caffeine flood
Normal că fără cafea nu s-ar putea. Aici intervine însă tragedia: am rămas fără lapte. Prima cafea a alunecat surprinzător de uşor, probabil se simţea vinovată că îmi sărise în faţă când am deschis cutia. Aparent nu doar sucurile acidulate îţi explodează dacă le agiţi, aşa că o vreme m-am chinuit să îmi scot cafea măcinată din păr.

Ora 21:24: Well hello there, pizza guy
Având în vedere că am fost avertizată când am făcut comanda, nu pot să îi învinovăţesc prea mult pentru întârziere. Şi livrarea a fost "gratisă" aşa cum mi s-a promis. Măcar acum miroase frumos la mine în bucătărie. Şi a fost cea mai bună pizza pe care am mâncat-o până acum în Cluj. Sper să fie la fel de bună şi mâine dimineaţă la micul dejun.

Ora 21:45: Too full, require a nap.
Având în vedere că nu se prea poate învăţa cu burta plină, se cuvine o pauză de internet.

Ora 22:00: Pentru că lucrurile merg mereu mai bine dacă le încep la fix
După o analiză foarte amănunţită a tematicii de examen, observ că nu există pagini de umplutură în carte. Woe is me. După câteva minute, tot ce am memorat sunt o grămadă de cuvinte îmbârligate ce ar fi perfecte pentru viitoare parole.

Ora 22:15
Am ajuns să casc atât de tare încât simt că o să îmi luxez articulaţia temporo-mandibulară. Cred că a şi pocnit de câteva ori. Nu mi-a luat mult să casc cu efecte sonore. Zice soră-mea că sun cam aşa. Următoarea doză de cafea cât de curând.

Ora 23:12
Vecina cea misterioasă a început să cânte. Aparent, soprana stă undeva la etajul 7 sau 8, deci s-ar fi putut mai rău. La 3-4 etaje sub ea e încă suportabil. Ieri a ţinut-o până la ora 1, când tot ce se auzea semăna a yodeling distorsionat.

Ora 23:22
Marea descoperire a zilei: conservarea alimentelor în saramură e posibilă datorită diferenţei mari de presiune osmotică. În acelaşi timp, ce proastă am fost că nu m-am prins mai repede. Deşi nu ţin minte să fi fost vreodată curioasă.

Ora 23:36
Am descoperit până la urmă 15 pagini din carte care nu trebuie învăţate. E greu de descris în cuvinte cum mă simt, I'll let Moz do it for me:

Ora 23:56

O rotaţie 2π/p în jurul axei aduce structura respectivă într-o poziţie identică cu cea inţială. Icozaedrul are 12 vârfuri (unghiuri sau colţuri) şi 6 axe de simetrie de tip 5 care traveresează fiecare 2 unghiuri opuse, 20 feţe şi 10 axe de simetrie de tip 3 care trec prin punctele centrale a 2 feţe triunghiulare opuse, 30 laturi şi 15 axe de simetrie de tip 2 care unesc 2 laturi opuse exact la jumătatea acestora.

Just...what the fuck!

!!!!!!

Nu, paragraful respectiv nu are mai mult sens pus în context. Nu există context pentru aşa ceva. Teoretic, e vorba despre capsida virusurilor. Mi-a şi sărit somnul.

Ora 00:13

Fix când să îmi rog un coleg să îmi printeze ceva, m-am prins că am o imprimantă pe birou, chiar în faţa mea.Coffee is imminent.

Ora 00:17

După ce într-un final mi-am instalat imprimanta, mi-au trebuit vreo 2 minute întregi să mă prind pe unde intră hârtia. Urmează să hotărâm cum botezăm imprimanta, până acum avem variantele Erysipelothrix şi MegaTron. Ghici care-i varianta mea.

00:20-00:28

Mâţul face ceva incredibil de adorabil, stăm şi râdem de el până ne dau lacrimile. Ştiu că dacă mă apuc să detaliez aventurile pisicului, dispare până şi cel mai curajos dintre cititori.

Ora 01:21 - moar coffee plz

În timp ce eu îmi beau cafeaua (cu mult prea mult zahăr, ca să compenseze lipsa laptelui), pisicul doarme la mine în pat (probabil ca să îmi facă în ciudă) şi mai oftează din când în când în somn.

Ora 01:35
Aparent există oameni care chiar au crezut când am spus că voi face noapte albă. Eu tot m-am speriat când mi-a sunat telefonul, şi după 9 minute de dezbătut oroarea citată ceva mai sus, am aflat că există şi varianta ceva mai normală de .ppt. Toate paginile scrise în exces de zel (a se înţelege copy-paste din surse multe şi dubioase) cu un font mic, mic, mic, au fost înlocuite de "unităţile [...] sunt aşezate după un tip de simetrie bine definit".
Time for more happy-prancing-Moz (and Marr):

Ora 03:34
S-ar părea că până aici mi-a fost. Treaba asta cu biroul în aceaşi cameră cu patul nu-mi prea prinde bine. După 6 ore şi jumătate, cred că s-a săturat şi blogger de mine, la cât m-a sabotat astăzi. I'm more or less screwed anyway, aşa că îmi permit să îmi petrec următoarele 3 ore dormind.

Bacterium, bacteria

2011-01-11T00:38:00.000+02:00

În principiu, pentru că am avut o zi ever-so-slightly peste medie. Ar trebui să fie la ordinea zilei să iau note mari la materii banale, da' în ultima vreme mă cam depăşeşte chestia asta. Şi pentru că am avut o zi atât de fantastic de banală, am decis să o închei cu o îngheţată şi ea just the slightest bit above average. Şi desigur, cu un post mediocru. În care nu se ţine cont de regulile de punctuaţie, sintaxă şi toate cele. Dar măcar avem diacritice. Asta pentru că încă îmi place să mă joc cu tastele, până toate combinaţiile şi cascadoriile cu degetele n-au să mi se mai pară distractive.

Îngheţata de astăzi n-are o poveste foarte specială, dar totuşi, are o poveste. Antecedente, istorie, un drum iniţiatic, un punct culminant şi un nu-foarte-falnic deznodământ. Aşa cum i se cuvine unei îngheţate (îngheţăţi?) puţin, puţin peste medie. Am cumpărat-o de la Kaufland, cândva anul trecut, cu scopul de a o folosi pentru un milkshake. Normal că nu m-am limitat la îngheţată de milkshake, şi mi-am luat şi una ce le depăşeşte pe toate. Big Milk, normal. Probabil dacă nu aş fi purtat mănuşi la momentul respectiv, n-ar fi supravieţuit drumului de la magazin până acasă.

Deja am spus că menirea ei în viaţă a fost să intre într-un milkshake. Nu că m-aş omorî eu după aşa ceva, dar parcă mă simţeam vinovată că am cărat blender-ul până la Cluj, apoi l-am lăsat într-un colţ să se prăfuiască. Astăzi m-am prins şi de ce l-am evitat atâta vreme. Pentru că, prin nu-ştiu-ce conexiuni îmbârligate am ajuns să îl asociez cu Bob. Iar Bob e chiar un personaj deosebit de important din perioada mea de formare educaţională. Bob a avut rolul unui exponat, unui hamster de laborator, unei eprubete ciobite, sau cum numim noi un trunchi de cal, Bob a avut rolul unei "piese". Bob a fost invitat special la una dintre orele noastre de BCS (foarte pompos-denumita materie British Cultural Studies). BCS care mai încorpora, spre sfârşitul manualului şi ceva frânturi de USA, plasate acolo în speranţa că în ultimele săptămâni de şcoala, elevii vor face orice altceva înafară de a le studia.
Bob a venit în faţa clasei, s-a prezentat şi ne-a spus să îi punem orice întrebare. Noi, băştinaşii, probabil eram prea intrigaţi de cele două bucăţele de sticlă pe care le suspenda în dreptul ochilor, ca să ne putem concentra la altceva.
Bob era un burtos ce avea o fermă de curcani.

Habar n-am de ce îmi asociez blender-ul cu el. Mereu îi uit numele, şi la un moment dat eram destul de convinsă că l-am botezat Bob. Probabil de asta.

În fine, după îndelungi aşteptări în minusculul meu congelator, i-a sunat şi ceasul îngheţatei mele. Asta pentru că încă n-am reuşit să îmi depăşesc aversiunea faţă de singurele cereale care îmi plăceau. Şi pentru că am amânat ciocolata pe mâine.

Urmează un post dedicat congelatorului, şi oului eliptic care îşi face veacul pe acolo.

Ah da, se pare că totuşi sunt destul de înaltă ca să îmi schimb becurile. Yay for me.

http://crimesagainsthughsmanatees.tumblr.com/

Allons-y!

2011-01-07T19:40:00.000+02:00

Acum vreo 5 minute, când m-am hotărât să-mi resuscitez blogul, aveam deja în minte un început cât de cât acceptabil. Apoi m-am oprit să citesc versurile unei piese şi să găsesc un titlu, la fel, cât de cât acceptabil, şi desigur am uitat cum vroiam să încep. Ceva legat de 2011 şi good riddance (!!!!) 2010. A se ignora postul precedent. Nu ştiu de ce e încă acolo, da' parcă nu-mi vine să îl şterg. O să îşi îndeplinească rolul într-un maxim moment de -headdesk-, să îmi aducă aminte că indiferent ce prostie am scos pe gură, pot mai rău. Dar e acolo doar de siguranţă, proaspăta mea rezoluţie de an nou fiind să reduc momentele în care îmi vine să îmi dau cu capul de tastatură. Din motive practice, desigur. Sunt destul de convinsă că microorganismele ce trăiesc din firmiturile de sub taste şi-au constituit deja o armată ce abia aşteaptă să mă subjuge. Nu vreau să le dau şansa de a ajunge aşa uşor la sediul central. Sper că voi avea inspiraţia să fac destule duşuri pe parcursul anului, să le opresc cel târziu la jumătatea drumului.

Ah da, să ajung şi la esenţa post-ului. Adică cea mai interesantă întâmplare pe ziua de astăzi, pe care nu am cui să o povestesc. După 16 zile de pauză, într-un mult aşteptat sfârşit, am băut prima cafea pe anul ăsta. Şi mi-am ars limba. După prima înghiţitură. Şi cam atât. Palpitant, aşa-i?

In other less exciting news:

Mi-am organizat cutia de nimicuri siropoase/sentimentalisme şi am ajuns la 4 cutiuţe. Mâine mă duc să scormonesc după mai multe.
După ce am spălat un munte de vase acasă, mama a decretat foarte convinsă: "Ioana, tu o să faci o gospodină bună".
Conversaţiile cu taximetriştii sunt printre cele mai chinuitoare, chiar şi când vorbim despre pisici. Chiar şi când totul se învârte în jurul pisicului meu. Chiar şi când taximetristul ţine să îmi recomande cabinete veterinare. Ceva sfaturi pentru călătoriile viitoare? Planul meu de a mă uita urât nu cred că o să funcţioneze.
Crăciunul trecut am găsit cele mai faine cadouri sub brad. Un mixer care încă miroase a plastic ars, nişte cizme de cauciuc care miros a plastic proaspăt, o pijama (cu sclipici!) şi un set de origami cu animale de fermă.
Ah da, mi-a cam trecut aversiunea faţă de SF-uri. Doctor Who ftw.

Because awesome things do happen, just not when I'm around (drept lămurire).

Post

2010-12-04T01:04:00.000+02:00

Pentru că neuronii mei au devenit într-atât de leneşi încât nici să se arunce în mult-prea-menţionata prăpastie nu mai vor, am zis să îi pun puţin la treabă. Asta, şi tastatura mea cea nouă, cu un backspace deja adâncit în ceea ceea ce va deveni mult prea curând spaţiu de stocat firmituri. Deja nu se mai întelege nimic, aşa că am să mă întorc la legendara prăpastie. Încerc să văd câte atribute absurde mai pot să-i ...atribui? Se vede că mare parte a vocabularului meu s-a scurs în mitica prăpastie. Locul unde zac corpurile celulare ale neuronilor ce au murit încet, încet la orele de informatică, la discuţiile din cămin şi în desluşirea viselor piteştencei mele preferate. Sărmanul Boris. Sărmanii neuroni, aduşi la punctul în care s-au spânzurat cu propriile prelungiri citoplasmatice. Se vede că n-am exerciţiu, mai demult mi-aş fi cenzurat asemenea exprimări.

Revenind la proverbiala prăpastie... (trebuie să fie vreun proverb mai prăpăstios, prin ceva cultură obscură). Acum ar fi momentul să mi se spună că pentru mine, majoritatea culturilor sunt obscure. În the prăpastie ajung numai neuronii cu demnitate, cu orgoliu demn de o asemenea celulă. Sau mai snobi. Cei care pur şi simplu n-au mai suportat. Acolo ar ajunge mai toţi, de ar fi să ajungă singuri cu mine în ceva peşteră. Semn că, oricât ar fi de abrupt ar fi toboganul pe care se dă lumea din jur (se stă la coadă, de-a dreptul), la băltoaca de la bază aş sta eu. Ar ieşi din letargia atât de caracteristică lor (neuronii cei snobi, că deja şi eu m-am pierdut) şi s-ar catapulta direct în ...prăpastie. Acolo, din păcate au ajuns şi coordonatorii de titluri, neuroni ceva mai sus în rang. Tocmai de asta, postul meu se numeşte Post, iar toate listele mele se intitulează sugestiv Listă. Carneţelul cu liste are trântit pe el, drept copertă, Liste.
Unde vroiam eu să ajung, de fapt, este că pe lângă a se spânzura, catapulta, provoca în cunoştiinţă de cauză un dezechilibru ionic etc, unii neuroni de-ai mei mai mor şi din cauza unor şocuri mecanice. Adică poc! capul meu vs proaspătul instalat birou. Asta pe lângă cei ce mor de moarte bună. Ajunsesem, într-un anumit context să afirm că fiecare strănut omoară neuroni. Şi asta se mai întâmplă.
Doar să nu veniţi cu furcile după mine pe motiv că profanez/poluez internetul.

Acum s-a încheiat partea de introducere şi urmează conţinutul articolului. Blogul acesta a înviat pentru că am găsit doar două stafide într-o întreagă cutie de Napolact cu struguri, motiv de mare bucurie pentru mine.
Am făcut, desigur, şi lucruri mult mai interesante, unele faine, altele destul de traumatizante (prima plombă!!!), dar nu sunt demne de blog. Pentru că altfel, chiar n-aş mai avea ce să discut cu lumea, pe viu. În eventualitatea unei asemenea situaţii, trebuie să îmi fac stocul de chestii normale de povestit, altfel recurg la clasicele poveşti despre cai, căpriori dezmembraţi cu un cuţitaş de bucătărie şi nou-descoperita cameră frigorifică, cu acces din sala de sacrificare.

Drept încheiere, reiau rugămintea mea de a vă păstra furcile pentru ocazii ceva mai demne pentru ele.Asta pentru că încă nu sunt pe deplin convinsă că ştiu mânui interfonul.

You were right, this place is haunted

2010-08-31T14:23:00.001+03:00

drown me in your heart-shaped locket,
store me in your fur coat pocket

Smokes and cups and words that rhyme

2010-08-23T10:12:00.001+03:00

Nu ca as fi avut eu chef dis-de-dimineata de postat pe blog, da' am si eu nevoia compulsiva de a mentiona ca au trecut putin peste 2 ani de cand mi-am inceput blogul. 2 ani si 4 zile, mai exact. Si fix ca si atunci, sunt proaspat intoarsa de la mare, ceva mai nedormita, si cu o raceala bonus. Da' macar de data asta i-am prins pe Travka, si n-a fost deloc rau. Cat de curand am sa imi fac curaj sa despachetez, sa imi scutur hainele de nisip si sa ma apuc sa frec cortul. Adica echivalentul a unei toalete ecologice a pasarilor din Vama, in principal porumbei si vrabiute. Pescarusii aveau alte preferinte, si anume piciorul/mana/geanta/prosopul meu. Daca a avut cineva vreodata curiozitatea, tin sa va informez ca gainatul de pescarus miroase a alge. Si e mai mult verzui decat albicios, cu o consistenta neomogena si cu o mare forta de impact. Cam destule detalii pentru moment, dar va stau la dispozitie pentru alte intrebari.
Daca am noroc, poate dau si de o omida paroasa sau de unul din gandacii aplatizati de natura.
Totusi, cel mai mult, sper sa dau de biletelul lasat de unul dintre colegii nostri de curte, pe care i-am cam bruscat intr-o noapte/dimineata ca erau cam galagiosi. Si eu cam nedormita. Saracii. Dar avand in vedere ca mi-a luat vreo ora ca sa gasesc o formulare cat mai putin brutala, si totusi convingatoare, saraca de mine.
Si saracele pisici amorezate peste care am aruncat apa intr-o alta noapte-dimineata. Dar macar mica lor poveste de amor s-a transformat intr-o tragedie romantica, in care au avut de infruntat multe obstacole pentru a putea procrea in cea mai armonioasa galagie.
Cam astea ar fi regretele mele din Vama. Mai mult ca am urlat la pisici.
Imi place explicatia mea foarte stiintifica pe care am gasit-o pentru raceala primita la >35 de grade. Si anume m-am razboit cu propriul organism, care vroia de prea multa vreme sa ma trimita la culcare. Mai pe larg, in discutie cu mama, cand o sa ma certe ca nu mi-am luat destule haine groase.

Alt lucru mentionabil ar fi ca momentan imi savurez prima cafea pe luna asta, si cam a doua de cand a inceput vacanta. N-am facut mai nimic din ce mi-am propus pentru vara, dar nici nu ma prea asteptam sa fie altfel. Si prin mai nimic, a se intelege absolut nimic. Mai sunt insa cateva zile de vara, si o luna intreaga de vacanta. Iar planurile mele nu sunt tocmai atat de marete.

Chestii faine din Vama le povestesc cu alta ocazie, ca mi-am amintit ca oamenii normali se mai si spala din cand in cand. Macar sa dau jos sarea de pe mine. Si sa imi descalcesc parul de vrajitoare.

Someone is waiting to swallow all the halos out of you

2010-06-27T14:31:00.000+03:00

Sesiunea e pe terminate si eu abia acum am cat de cat chef sa scriu pe blog. Ceea ce e destul de dubios, pentru ca sesiunea ar trebui sa fie o perioada destul de prolifica din acest punct de vedere. Asta inseamna ca ori n-am fost suficient de stresata, ori am fost mult prea stresata ca sa mai pierd vremea pe internet. Si habar n-am spre ce varianta sa inclin. Cate putin din amandoua, probabil. De exemplu, acum sunt deosebit de calma. Desi n-ar trebui sa fiu. O sa devin nevrotica mai spre seara, cel mai probabil. Nicicum nu-i bine, pentru ca iese soarele si o sa am chef sa ma plimb. Dar fiindca o sa imi fie lene sa ma schimb, o sa ies mai spre seara si o sa se intunece si am sa fiu tragic de dezorientata, cum mi s-a intamplat zilele trecute.
Oamenii din jur sunt mereu mai dubiosi cand e intuneric si habar n-ai unde esti. Pana si pisicile devin mai sinistre pe o strada pustie. Mp3 playerul incepe sa isi manifeste crizele de personalitate. Iar autobuzele chiar circula la ore foarte tarzii, dar apar abia cand esti la cativa pasi de statie. Dar n-am sa ma fac de ras cu povestea mea despre cum am aiurit vreo ora si jumatate prin Marasti la 10 noaptea. Pe o strada pe care o stiam cat de cat. Si despre cum am mers vreo 40 de minute fix in directia opusa (ca de fiecare data) pana sa ma prind ca ceva nu-i in regula.

Pentru ca acum vreau sa scriu despre Jeff♥, a carui prezenta ma cam impiedica sa invat. Dar acum ca am intrat intr-o noua faza obsesiva cu Neutral Milk Hotel, simt ca am atins din nou un nivel de normalitate. Sau mai bine zis familiaritate. Problema e, ca de obicei, ca in loc sa mananc, dorm sau invat, prefer sa stau sa ascult NMH. Si cam atat. Mi-as putea petrece intreaga existenta ascultand NMH. Desigur, in absenta somnului sau a mancarii, ar fi o existenta foarte scurta. Din nou ma bantuie intrebarea: "cum am putut face pauza de la asa ceva?". Din fericire, toate functiile mele metabolice sunt in siguranta datorita colegei de camera. Si mai mult, a faptului ca sunt o scorpie zgarcita, si de indata ce isi face ea aparitia, opresc muzica, pentru ca n-as putea sa impart asa ceva cu ea. Si nu i-ar placea. Si desigur ca nu s-ar putea abtine din a spune ceva urat, chestie pe care nu as putea-o tolera.
Ma enerveaza ca nu am toate demo-urile super-obscure si pe laptop, ca in sfarsit as avea rabdarea sa le ascult si sa le disec si sa le mai ascult de inca cateva zeci de ori. Dar la cum se preconizeaza a fi de plina vara mea, s-ar putea sa am suficient timp pentru asa ceva.

Momentan ma delectez cu interviuri cu Jeff♥. Care contin bucatele foarte pretioase, precum urmatorul:

I have pretty specific visions for the next two "pop" oriented albums, and then I'd like to just set up a little musical workshop somewhere and record whatever comes to mind. I'm also working on an organ-oriented album about a horse's life and his interaction with the other animals on the farm and in the end he gets sent to the glue factory and ascends to heaven. This particular one won't end up under the Neutral Milk Hotel name since it's a little ridiculous and some of it sounds like Smurf music.

Si desigur ca nu sunt foarte inspirata, asa ca singurul meu comentariu va fi "aww, smurf music, awww".
Sper ca raspunsul meu la examenul de histologie sa nu fie la fel de mediocru ca si aceasta prezentare a admiratiei mele fata de Jeff♥. Simt ca incep sa ma stresez cat de cat. E de bine. Probabil ca dupa ce o sa imi termin de mancat inghetata la 1 leu, pe care o am in congelator, am sa ma apuc de invatat. Asta ar fi ideal. Desi prevad ca am sa imi petrec o buna bucata de timp investigand eternul mister al frigiderului nostru. Si anume ce pute in asa hal. Sau mai frumos exprimat, ce anume emana un miros atat de neplacut si persistent. Sa determinam sursa acestor substante volatile care nu binevoiesc a parasi epiteliul pseudostratificat ciliat din jumatatea dorsala a foselor mele nazale. Probabil vorbesc prostii, pentru ca inca nu am invatat cat ar trebui.
Ieri, misterul avea ca raspuns o punga de ceapa ce a fost candva verde. Si o punguta cu ceva materie vegetala lichefiata. Adica intr-un stadiu foarte avansat de descompunere. Respectivul mister s-a mutat in cosul de gunoi, dar nu pare sa intrige pe nimeni, asa ca tot eu va trebui sa ma duc cu el afara. Daca trec la misterele de pe dulap, deja o sa creada lumea ca stau intr-o cocina. Da' strugurii aia (care nu-mi apartin) nu par sa o duca prea bine, din punct de vedere al integritatii lor structurale.
Inca astept o lectie la orice materie care sa ma ilumineze intr-un aspect sau altul. Ceva ce sa nu fi stiut inainte, dar care sa il pot folosi pentru a plictisi lumea cand raman fara subiect de conversatie. Ca lucruri pe care nu le-am stiut, si inca nu le stiu, sunt destule. Dar ca sa pot sa plictisesc lumea cu ele, trebuie sa imi dea macar o vaga impresie ca ar fi interesante.
Pentru ca am mancat prea multi biscuiti in apropierea tastaturii mele, va trebui sa inchei acest post. Si sa gasesc o solutie pentru a-mi transforma tastele in unitati functionale, nu doar decorative si de adapostire a firmiturilor.

♥

2010-05-15T16:42:00.001+03:00

Surd te-ar asculta,

Orb tot te-ar vedea,

Chiar si-n apa ce-o bei

S-ar putea scufunda.

Oliver @ Irish & Music Pub

Jurnal de îngheţată - luna aprilie

2010-05-12T21:51:00.000+03:00

Cu ceva intarziere, vine si jurnalul de îngheţată pe luna aprilie. Si daca tot am intarziat atat, de ce sa nu incep cu o restanta? Asta pentru ca nu puteam incheia altfel luna martie decat cu inghetata.

30 martie 2010, ora 20:15
Dupa ce am reusit sa trec peste dificultatile mele de orientare, am ajuns in mult laudatul Quo Vadis. Care intradevar isi merita laudele. Linistit si pastelat, m-a dus cu gandul la o cofetarie vieneza. Nu ca as fi mancat eu vreodata prajituri in Viena. Doar inghetata undeva la o benzinarie din Austria. Si inghetata am mancat si in Quo Vadis. Eterna Betty Ice, cu pepene galben si caramel in raport de 2:1. O combinatie destul de reusita, as zice eu. In rest, n-am nimic neplictisitor de adaugat. Astept doar sa se deschida toneta Betty Ice de langa mine din Bistrita, pentru ca tanti de acolo nu se zgarceste la globuri.

2-11 aprilie 2010, dimineata, la pranz si seara
Deja mi-am educat familia in asa fel incat, de fiecare data cand vin acasa de la Cluj, autoritatile parentale ma asteapta cu inghetata in congelator. Am avut putin de lucru, dar se pare ca a functionat. Asa ca mi-am petrecut saptamana de vacanta mancand tort de inghetata de la Big Milk cu ciocolata, si Aloma de caramel. Si sa nu uit de piscoturi, care au inceput sa imi placa tot mai mult de cand mai fur cate unul cand face mama tiramisu. Tortul Big Milk e o mare dezamagire, in sensul ca nu se prea compara cu inghetata pe bat. Fiind marmorat, parca n-are niciun gust. Indraznesc sa spun ca imi aduce aminte de inghetata la vafa. Desigur, probabil exagerez.
In schimb, Aloma de caramel e ireprosabila, aroma foarte concentrata, de zahar carbonizat.

7 aprilie 2010, candva dupa ora 20:00
Dupa ce m-am culturalizat putin, am aflat ca Marin Sorescu a fost si pictor, mi-am dat seama ca poate nu sunt o cauza pierduta intr-ale artelor plastice, si am baut cel mai rau vin din ultimii ani, ne-am pornit in cautarea inghetatei perfecte.
Eu imi propusesem ca in saptamana de vacanta sa degust toate varietatile de inghetata Napoca. Idee care, desigur, n-a fost pusa cu totul in aplicare.
Dupa portia de poezii, eram foarte hotarata sa mananc Napoca de struguri, lucru care nu este chiar asa de usor precum pare. Tot la recomandarea cuiva, am scotocit prin alimentarele din jumatate de Bistrita, pana am gasit ce cautam. La mai bine de o luna distanta, asta a ramas singura Napoca de struguri pe care am mancat-o vreodata. Si asta nu pentru ca as fi vrut eu sa fie asa. Am impresia ca glazura este de ciocolata amaruie, care merge foarte bine in contrast cu aroma acrisoara de struguri. Gustul pare usor artificial, dar e tolerabil.

Pana si eu m-am plictisit de chestia asta, dar sa zicem ca o duc la capat. Asta in limitele a cat ma tine memoria.

10 aprilie 2010, candva dupa miezul noptii
Dupa mine, revelatia noului sezon in materie de inghetata. A big round of applause pentru Napoca Mousse din seria "Pofta de...". In cazul noptii de 10 aprilie, ne-a fost pofta de capsuni, ciocolata si...lapte de pasare. Inghetata asta, ca si orice altceva, e mai buna cand o imparti cu cineva. Da' asta numai dupa ce o lasi vreo 20 de minute la temperatura camerei. Cum ii spune si numele, are o textura foarte usoara si pufoasa si daca mai scriu mult despre ea o sa imi trebuiasca acuma. Si e jale daca se intampla asa, ca vremea de afara nu-i tocmai prietenoasa. Treimea de capsuni a fost un pic cam dulce si asa a ajuns sa fie neglijata, iar preferata mea a fost partea cu lapte de pasare. La care putea la fel de bine sa ii zica si vanilie, frisca sau chestie galbena de provenienta necunoscuta, pentru ca gustul n-as zice ca era unul distinctiv.

-pauza lunga vreo 2 saptamani in care probabil am mancat numai Big Milk-

23 aprilie 2010, aproximativ ora 11:20
Precum poate unii s-au prins din postul anterior, am avut partial la biochimie. Si pentru ca nu stiam daca o sa ies intreaga din sala de examen, am decis, impreuna cu o colega, sa mancam o inghetata inainte, in timpul pe care l-am fi putut folosi pentru o mica recapitulare. Si ca sa nu scurtam prea dramatic respectivul timp, am trecut strada pana la cofetaria Pralina. Pana nu de mult, cei de la cofetaria asta se luasera de mana cu inghetata Betty si totul era bine si frumos. Dar de vreun an, s-au gandit sa isi faca propria inghetata. Si n-a fost chiar o idee rea. Pe scurt, un cornet cu un glob de inghetata de alune. Care a fost buna. Si cremoasa. Dar de-a dreptul elastica. Trebuie sa mai trec pe acolo cat de curand, sa vad cum e cu elasticitatea asta.

N-as fi zis pana acum ca inghetata poate fi un subiect plictisitor.

24 aprilie 2010, timpul se dilatase la un moment dat
Dupa ce am reusit sa ma pierd si sa umblu complet dezorientata prin mijlocul pustietatii, intr-un final am ajuns la destinatia mea si am reusit si sa gasesc drumul inapoi. Si cand spun mijlocul pustietatii, vorbesc serios. Sau poate era chiar capatul pustietatii. Asta pentru ca nu mai am de mult orgoliu, si tot la doi pasi as cere instructiuni ca sa ajung unde trebuie. Dar uneori pur si simplu n-ai pe cine intreba.
Pe ziua de 24 aprilie mi-am savurat inghetata pe strada Paris. Care este oficial strada mea preferata din Cluj. Pentru ca de fiecare data cand ajung pe acolo e complet pustie. Un pic prafuita, dar cu destule gradini verzi si case vechi. Si cu o alimentara cu inghetata. E trendy mai nou sa iti iei congelator cu Algida+Napoca=♥ si sa ai doar cateva amarate de Napoca Lux. Dar dupa ce am intrerupt-o pe tanti dintr-o conversatie nu am avut de ales si m-am resemnat cu o Napoca Lux. Complet nespectaculoasa la fel ca si strada Paris.

25 aprilie 2010, de-a lungul intregii dupa-amieze
Pentru ca mai nou sunt fraiera si stau multe week-enduri in Cluj, trebuie si sa imi ocup timpul cu ceva, iar acest ceva cel mai adesea este o plimbare lunga si in cercuri. N-aveam chef de experimente, asa ca m-am indreptat spre Sora pentru obisnuita Big Milk. Care acum a devenit obisnuita pentru toata lumea, si se mai intampla sa nu mai gasesc. Asa ca mi-am luat o Algida Twister. Am fost chiar foarte incantata la inceput, pentru ca este o combinatie de inghetata cu textura clasica, foarte cremoasa(!), cu gust acrisor de chestie verde (habar n-am ce era) si inghetata cu textura de popsicle (adica apa cu zahar congelata) si cu gust acrisor de chestie roz. Probabil zmeura. Chiar ma gandeam ca asa s-ar rezolva problema inghetatei tip popsicle, care se topeste foarte repede si curge si transforma totul intr-o capcana de muste. M-am inselat. Tot lipicioasa am ajuns.
In timp ce ma plimbam eu cu inghetata mea foarte lipicioasa, tot vedeam oameni cu inghetata la cornet in culori tare dubioase. Si cand spun tare dubioase, de fapt ma refer la inghetata care arata ceva de genul "omg de ce am fost fraiera si nu mi-am luat si eu dintr-asta?". Asa ca m-am mai plimbarit o vreme si am ajuns in Piata Muzeului. Unde erau doua locuri cu inghetata la fel de promitatoare. M-am pus la cea mai scurta coada si a urmat cea mai buna inghetata pe care am mancat-o de cand sunt in Cluj!!!. Cornet crocant invelit in glazura de ciocolata si tavalit prin alune si un glob destul de consistent de inghetata After Eight. Care e !!!!. Adica foarte buna. N-are un gust atat de puternic mentolat ca si toate celelalte inghetate de menta, dar totusi aromata si cu fulgi subtiri de ciocolata amaruie. Si dintr-asta mai vreau.

27 aprilie 2010, in jur de ora 11:00
Ultima inghetata memorabila pe luna aprilie am servit-o tot din Piata Muzeului. Acelasi cornet care s-ar descurca bine si de unul singur, de data asta cu inghetata de cocos. Care e chiar tare interesanta, desi fulgii intregi de cocos erau putin in plus. Trebuie sa mai dau pe acolo zilele astea, pentru ca ar mai fi fost arome demne de un asemenea jurnal.

Cam atat pe luna aprilie, m-am plictisit si eu de inghetata, trebuie sa ma apuc sa povestesc de toate concertele la care am fost sau urmeaza sa ma duc.

Totul e un maraton ©

2010-04-19T19:32:00.000+03:00

Se pare ca eu postez pe blog numai cand am de invatat. La fel si cu plimbarile aiurea prin oras si studiatul ratelor de pe lac. N-ar avea acelasi farmec daca n-as putea sa imi folosesc timpul intr-un mod mult mai util. Cum ar fi sa studiez o gramada de chestii de genu' asta si asta. Partea buna e ca mie imi place chimia. Partea proasta e ca imi plac multe lucruri mult mai mult decat chimia. Cum ar fi, de exemplu urmatoarele:

Tin sa va anunt cu mandrie ca mi-am reconditionat tigaia. Intr-un fel sau altul. Si nu doar tigaia, am mai avut multe activitati cu iz casnic.

Dar mai intai despre tigaia mea. O vom numi Antonia, dupa prima profa cu care am interactionat in facultate. Pentru ca tigaia m-a initiat intr-ale gatitului, iar doamna doctor intr-ale anatomiei. Asta, si faptul ca pur si simplu seamana una cu cealalta. Nu neaparat ca profa are fata de tigaie, mai degraba tigaia are fata de Antonia.
Iar acum i-am si slefuit fata. Mai mult sau mai putin. Asta insemnand ca sa freci o tigaie cu un burete de sarma nu-i tocmai cea mai distractiva chestii posibila. Pentru ca atunci cand se duc jos straturile de materie maronie dubioasa de pe tigaie se mai duc si multe straturi de piele de-ale mele.
O vreme am contemplat sa imi inaugurez noua tigaie, Melania. Se numeste Melania, pentru ca are, desigur, fata de Melania, cea de-a doua doctoranda de la anatomie, momentan plecata in Franta. Din acest motiv, am sa invat sa fac creppes, pentru ca si Melania a mea sa isi indeplineasca destinul de frantuzoaica. Dupa care am sa o globalizez cu clatite americane, japoneze si rusesti. Melania e tigaie de clatite, deci are o fata mai mare si mai plata, de-a dreptul 2-D, asa ca va trebui sa o folosesc cu mare grija. Asta, si faptul ca e tigaie din marea familie Tefal, primita cadou de Pasti. Da, iepurasul vrea sa ma reprofilez si sa devin casnica. Mi-a placut mai mult de Mos Craciun, care mi-a adus un halat alb.

Restul activitatilor mele cu iz casnic nu prezinta niciun fel de interes, vroiam doar sa ma laud ca am o tigaie special pentru clatite. Nu e cazul sa anunt lumea ca mi-am aranjat hainele din dulap pe culori si lungimea manecii, sau ca mi-am spalat papucii cei mult prea jegosi. Mi-am preparat propriul meu musli am inceput sa beau apa plata. De fapt inca nu mi-am desfacut sticla, economisesc cu mare zgarcenie restul de apa cu bule si ma gandesc la ce zile negre ma asteapta. In mod sigur, aceasta schimbare n-a fost o idee buna, da' am zis sa fac si eu ceva cu ocazia sosirii primaverii.

Ahh, si cam asta ii fac eu lui Vinnie, pisicul meu. Din fericire, nu s-a razbunat pe mine, inca da vina pe scaunele din bucatarie.

Jurnal de îngheţată - luna martie

2010-03-29T15:33:00.001+03:00

Acum ca a inceput primavara, voi consemna cam pe la sfarsit de luna fiecare îngheţată pe care am sa o mananc, cumva in regim de fisa de observatie. Iar pentru ca blogger a fost intr-atat de dragut incat sa ne ofere ceva pagini separate, o sa grupez fisele de jurnal. Teoretic ar trebui sa apara sub banner, dar inca habar n-am.

Pana acum, in luna martie, am mancat 4 inghetate. Ce mai tin minte din fiecare experienta, am sa incerc sa va povestesc.

4 martie 2010, aproximativ ora 22:00
Prima inghetata a lunii, avea legat de ea un snur alb cu rosu, si am primit-o in dar de martisor. Tin sa mentionez ca a fost singurul martisor de anul asta, dar a facut cat toate martisoarele primite in anii trecuti.
Pentru ca se vrea a fi o evidenta tinuta cat de cat profesionist, inghetata a fost una Nesquick clasica, usor cristalizata, dar destul de cremoasa odata ce s-a topit putin.
Observatie: Inghetata Nesquick se intalneste des in amitiri frumoase. O alta Nesquick memorabila a fost in parcul din fata Salii Palatului, anul trecut, cand am ajuns cu multe ore prea devreme la concertul Anathema.

24 martie 2010, aproximativ ora 19:30
Se stie deja ca vestitul supermarket din complexul Sora are cam tot ce-ti poti dori, la orice ora din zi si noapte. La fel de bine sta si la capitolul inghetata. Asa ca stiam dinainte sa ajung acolo ca imi voi cumpara o Big Milk cu ciocolata. Nu cred ca mai are rost sa fac vreo observatie asupra acestei inghetate, pentru ca niciodata nu am fost dezamagita. A fost intr-atat de captivanta, incat am reusit sa trec pe langa un coleg fara sa il observ. Mi s-a spus ziua urmatoare ca m-a salutat/strigat si mi-a facut cu mana, dar pare-se ca degeaba.
Doua zile mai tarziu, inca mi se amintea cat de nesimtita am fost.

25 martie 2010, aproximativ ora 17:00
Dupa 3 ore de chimie in care mi-au chiorait matele, ca sa spun asa, si tot atatea ore petrecute muscandu-mi limba ca sa nu rad, a trebuit cumva sa ma revansez fata de ea pentru dintii infipti putin prea violent.
Surprinzator este ca nu eu am avut initiativa de a manca inghetata, ci doua alte colege de grupa. Nici pentru ele nu a fost necesar sa ajunga in magazin pentru a se hotari ce sortiment prefera. Se pare ca Big Milk castiga rapid popularitate. In curand o sa ajunga prea trendy si va trebui sa ma reprofilez. Ajunse in magazin, ne-am vazut puse in fata unei mari probleme: in congelator, 2 Big Milk de ciocolata si mult prea multe altele de vanilie sau capsuni. Sa va amintesc ca noi eram trei. Trei fiind un numar mai mare decat cel al inghetatelor disponibile. Pentru ca una dintre colege nu mai mancase niciodata Big Milk de ciocolata, am decis sa ma sacrific si sa astept pana la urmatorul magazin de pe traseu, in speranta ca voi avea mai mult noroc.
Si desigur...la cat de cautat a ajuns Big Milk-ul, a trebuit sa ma multumesc cu unul de vanilie. Suficient de bun, daca te prefaci ca ai mancat deja glazura.
Observatie: Glazura Big Milk-ului de ciocolata, groasa si consistenta, e cam la fel cu cea a mini-inghetatelor de la Plus. Trebuie sa ajung intr-o zi si pe acolo.

26 martie 2010, aproximativ ora 10:30
Adica my friday night. Nu stiu ce e mai ingrijorator, faptul ca ma plimbam singura prin oras noaptea mancand inghetata sau ca ma plimbam singura noaptea ascultand Keane. De buna voie.
In aceasi zi in care m-am dus la Polus si am plecat chiar inainte sa inceapa Phoenix. Si m-am intors acasa doar cu o periuta noua de dinti.
Eterna Big Milk cu glazura de ciocolata, de unde altundeva decat de la Sora.

Printre altele, mi-e greu sa am doua obsesii in acelasi timp.

"Please stay awhile, like ice cream floats and dreams
And I will fill your heart with boats and bells and beans and candy-appled everythings
Bells and beans and candy-appled everythings..."

Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.

2010-03-28T18:27:00.000+03:00

Cu ceva mare intarziere, raspund si eu la leapsa trimisa de badafly. Mi-a luat atata vreme sa ma apuc de ea, pentru ca, fiind o leapsa despre carti, sunt constienta ca nu o sa am mare lucru de spus. Asta pentru ca, cel mai adesea, imi lipseste rabdarea de a duce o carte pana la capat. Daca nu m-a convins din primele pagini, ii dau putine sanse sa ma convinga pe parcurs. Dar, acum ca ma pandeste un nou colocviu la anatomie, de data asta din organe imputite, a trebuit sa imi gasesc urgent o ocupatie care sa ma distraga de la invatat.
De fapt, nu-i chiar asa, pentru ca, pentru a ma distrage de la o astfel de activitate ar presupune ca eu sa ma fi apucat deja. Sa dau vina pe astenia de primavara nu merge, pentru ca niciodata n-am suferit de asa ceva. Bine ca ploua si e urat pe afara, altfel n-as sta deloc prin casa.
Sa trec totusi la leapsa.

Citatul preferat dintr-o poezie scrisa de: George Bacovia

Apoi cu pasi de-o nostima masura,
Prin intuneric bajbaiesc prin casa,
Si cad, recad, si nu mai tac din gura.

Asta era de asteptat. I-am scris-o si profului de anatomie, cand ne-a dat lucrare. Mi s-a parut o strofa potrivita pentru a incheia paragraful meu mult prea scurt despre ficat.

Poetii romani preferati: Bacovia, Nichita Stanescu, Tudor Arghezi.

Poetii contemporani preferati: nu prea citesc poezie contemporana, dar am citit cateva poezii de-a lui Cartarescu si mi-au placut destul de mult.

Scriitori preferati: Liviu Rebreanu, J.D. Salinger
Scriitori contemporani preferati: Thomas Harris, J.K. Rowling (yep, am ramas la stadiu de Harry Potter cu literatura)

Cartile preferate: Noua povestiri de Salinger, primele 3 carti din seria cu Hannibal Lecter, Adam si Eva a lui Rebreanu.
Daca mi se punea intrebarea asta printr-a 11-a, cred ca dadeam exact acelasi raspuns.

Ultima piesa de teatru vazuta: Oleanna (jucata de colegii mei). altfel, Insemnarile unui nebun, dupa Gogol.

Cu ce scriitori, daca unii dintre ei ar trai si azi, ti-ai dori sa fii prieten? Nu cred ca mi-ar placea sa fiu prietena cu vreunul, m-as simti mereu prost pentru ca nu citesc destul. Si as fi un partener de conversatie destul de plictisitor.

Ce carte scrisã deja ti-ar fi plãcut sã fie scrisã de tine si de ce? In frageda tinerete, cand inca nu ma prindeam ca sunt antitalent, mai participam la concursuri de creatie literara, sectiunea de poezie. Asa ca probabil mi-ar fi placut sa scriu o poezie sincera de-a lui Arghezi.
Mai exista si varianta de raspuns "o carte de bucate", pentru ca asa n-ar mai avea lumea de ce sa faca misto de mine.

Si cam atat cu leapsa literara. Se pare ca am supravietuit, daca exista vreun doritor, sa o preia linistit. Valabil si pentru cei care n-au blog.

Si pentru ca sunt undeva la un punct de maxim in obsesia mea pentru Bacovia, nu scapati de un fragment dintr-un interviu, care mi-a placut foarte mult:

In poezie m-a obsedat intotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau auditie colorata, cum vrei s-o iei. [...] Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum, in urma, m-a obsedat galbenul, culoarea deznadejdii. [...] In plumb vad culoarea galbena. Compusii lui dau precipitat galben. Plumbul ars e galben Sufletul ars e galben. In manualul de fizica nu mai gasesc alta culoare. In eprubeta mea, orice reactie chimica da precipitat galben.

Slowing down the metronome

2010-03-02T23:14:00.001+02:00

Cand incep sa ma lungesc si nu mai termin de tot dezvoltat un status pe facebook, imi dau si eu seama ca poate ar trebui sa mai abuzez si de blog. Sa nu-l abandonez chiar complet.
Asa ca trebuie sa sa pun lumea la punct cu ultimele constatari.
Prima ar fi ca la zece noaptea, noile colege mananca ceva foarte puturos. Si galben. Nu-mi dau seama ce, pentru ca mi-e lene sa imi iau ochelarii, dar pare a fi cascaval de post expirat. Sau in prag de expirare. Noile colege, care tin sa mentionez, nu par sa ma simpatizeze prea mult. Desi aici incepe sa se cam manifeste latura mea paranoica. Latura care, daca stau sa ma gandesc, nu prea a existat niciodata. Iar acum ajung la concluzia ca e chiar foarte probabil ca teoria mea cu noile colege sa nu fie chiar atat de absurda. Totusi am incerc sa gandesc pozitiv. La ce creatura incantatoare ce sunt, care le scoate hainele de la masina si le xeroxeaza carti, le face clatite si cartofi prajiti, ar trebui sa ma tolereze.

In fine, nu asta era constatarea de baza. Marea revelatie a zilei de astazi, evenimentul ce m-a impins spre prea multe cugetari. Drumroll, please. Am gasit un tip de musli fara stafide. Zero. Nici una. Absolut nicio urma de struguri sfrijiti si deshidratati. Si mai are si bucatele de ciocolata. Bucatele plane si patrate. Adica perfectiunea.
Toata problema a aparut cand mi-am dat seama ca asta a fost cea mai buna parte a zilei. Iar unele zile nici macar nu ating un asemenea nivel. Asta inseamna ca duc o viata complet lipsita de evenimente. Ceea ce nu e prea grozav, avand in vedere ca simt de parca imediat ar incepe urmatoarea sesiune. Adica transformarea mea completa in soarece de biblioteca. Care o sa moara incet in sala de lectura supraincalzita, ce va mirosi a transpiratie si neuroni carbonizati.
Desigur, exagerez. Ideea de fapt era ca m-am bucurat prea mult pentru o cutie de musli. Dar deja planuiesc sa ma aprovizionez cu mai multe. Ma simt ca o maimuta de experiment, tinuta intr-o incapere cu pereti de sticla, care tocmai a primit o jucarie noua. Doar ca eu sunt si cercetatorul si subiectul de cercetare.

Iar, pe final de seara, ca orice copil constiincios care conviestuieste cu alte 4 persoane, m-am dus sa imi spal bolul de cereale si lingura. Statea falnic pe faianta din oficiu un nou anunt "Cine a luat (FURAT!!!) un detergent de vase Pur portocaliu (cu eucalipt), rog sa il returneze in camera xy. Daca nu, sper sa iti ramana grasime pe vase pentru totdeauna".
Va rog sa analizati si voi detaliile, expresivitatea si puterea de sugestie a acestui fragment.
Dupa ce am terminat de ras singura, mi-a traznit urmatoarea chestie. Candva la noapte, cand nu mai bantuie nimeni pe coridor, am sa ma duc sa adaug "Pentru persoana care mi-a furat cutitul Almette: sper ca de fiecare data cand imi folosesti cutitul, sa iti cada painea cu partea unsa in jos".
Pentru ca al meu cutit almette avea o lama deosebita, perfect adaptata pentru a taia orice, si a unge painea cu maxim de eficienta si minim de efort.
You will be missed.

I cried "wolf!" too many times

2010-02-14T17:58:00.001+02:00

Ce i se reproseaza cel mai des studentului medicinist (veterinar!) de anul I ? Ca nu stie sistematiza. Desigur, mie nu mi s-ar reprosa niciodata acest lucru, pentru ca mie imi place sa sistematizez. Cam tot. Inafara de tampeniile de pe jumatatea mea de raft, care se afla aranjate intr-un haos total. Dar aici nu-i vorba de chestii tangibile. Desi in acest moment, nici peria mea de par nu e tocmai tangibila, avand in vedere ca ar trebui sa imi iau un scaun foarte inalt pe care sa ma ridic pe varfuri, ca sa ajung la ea. Ce-mi mai place sa ma plang.

Saptamana asta, m-am prins ca imi plac multe lucruri. Toata satisfactia primita din constatarea asta s-a evaporat insa, dupa ce m-am prins ca sunt mai multe chestii care nu-mi plac. Desi cele din urma incep sa se imputineze.

Nu-mi place ca mai am un examen poimaine, si ca ar trebui sa stau sa invat. As vrea sa invat, as vrea sa am chef sa invat, as vrea sa storc universitatea de bani, sa primesc bursa pe care sa o cheltuiesc pe concerte, dar cheful de invatat e o adevarata comoara.

Imi place atlasul de anatomie de la biblioteca, care e mai greu decat cele 4 kilograme de cartofi pe care a trebuit sa ii car, si apoi sa ii recuperez de pe scari cand s-a rupt plasa. Nu-mi place ca respectivul atlas e al bibliotecii, si nu al meu.

Imi place ca nu mai sunt atat de dezorientata, nici in spatiu, si nici in bucatarie. Imi place ca nu m-am mai pierdut de mult si imi place ca mi-au iesit numeroase ture de cartofi prajiti si numeroase clatite pentru vreo 10 persoane. Nu-mi place ca pun prea multe pariuri impotriva mea, dar imi place ca le pierd. Ma intriga preocuparea generalizata a lumii din jur pentru abilitatile mele ca viitoare nevasta, dar inca n-am observat sa se fi ajuns la un consens.

Imi place ca pe gelul meu de dus, undeva in sectiunea de instructiuni (?!) scrie "ceci n'est pas un aliment". Si imi place cum suna "noix de coco". Chestie care imi aduce aminte de CoCo, automatul de cafea, pe care o sa il vizitez de indata ce termin cu sesiunea. Adica peste cativa ani lumina. De fapt, cred ca imi place franceza la modul general. Desi habar n-am sa o vorbesc.
Mai erau ceva chestii care imi placeau. De exemplu, imi place sa ma uit la carnetul meu de student. Inca sunt destul de socata dupa examenul de anatomie, asa ca trebuie sa imi deschid din cand in cand carnetul si sa ma uit la nota, ca sa ma asigur ca am scapat.

Nu imi place ca sunt racita, ca imi suflu nasul in mod constant, ca trebuie sa imi arunc servetelele la un cos de gunoi mult prea indepartat. Nu-mi place ca ma doare capul si ca as bea o cafea, dar ca mi-am folosit tot laptele pe clatite.

Nu-mi place ca mi s-a terminat ceaiul de menta, si ca trebuie sa imi cumpar altul. Stiu ca o sa vreau sa incerc alta firma, si ca urmatorul nu o sa fie la fel de aromat.

Imi place ca am gasit lapte de Monor (de aproape de casa) in Kaufland. Nu-mi place ca pana acolo sunt multe balti in care o sa calc si o sa imi murdaresc blugii.

Imi place Sana cu miere si alune de la Napolact, chiar daca ma pisca limba in mod dubios de la ea. Nu-mi place ca jumatate din lucrurile care imi plac sau nu imi plac se refera la mancare.

Imi place ca m-am dus ieri la concertul Urma desi n-aveam chef. Imi plac oamenii care canta printre dinti, dar si cei care canta cu gura deschisa. Imi plac fanii Urma, ca sunt disciplinati, si nu urla nume de piese ca niste descreierati pe tot parcursul concertului (vezi Kumm sau Luna Amara).

Nu-mi place ca ma lungesc atat de mult, cand ar trebui sa ma apuc de invatat. Nu-mi place ca mereu imi exprim parerile negative in mod dramatic si vehement, pentru ca mai apoi sa ma razgandesc discret.
Nu-mi place ca din cand in cand ma comport ca o proasta absoluta, si de fiecare data in public.

Nu-mi place ca atunci cand iau o nota mare si simt ca nu o merit, am grija sa informez pe toti cei din jur de lucrul asta, pana cand devin mai convinsi decat mine, si incep sa imi traga priviri urate.

A ajuns sa imi placa tastatura de la laptop. Imi place ca nu incap atatea firmituri intre taste. Nu-mi place ca de fiecare data cand stranut, colegele de camera se uita la mine de parca singurul meu scop in viata ar fi sa le contaminez.

Imi place ca am deja 3 concerte programate pentru viitorul apropiat si foarte apropiat. Imi place ca se incalzeste vremea si ca o sa pot manca inghetata fara sa se uite lumea ciudat la mine pe strada.
Nu-mi place ca iar am adus vorba de mancare. Nu-mi place nici macar sa imi amintesc de gustul absolut infiorator al coldrex-ului si fervex-ului.

Dar cel mai mult imi place ca am invatat foarte mult sesiunea asta. Ma simt cu adevarat mandra de mine. Imi place ca stiu atat de multe lucruri noi, ca am citit mii de pagini in doar cateva zile, ca am ramas cu multe in cap. Imi place ca mi-am meritat totusi notele mari, ca am fost in stare sa ma adun si sa ma concentrez, ca multe din lucruri le-am invatat alaturi de colegii mei, ca i-am mai ajutat, dar mai ales ca m-au ajutat.
Imi place sa stiu ca toate se rezolva pana la urma, ca si cele mai inspaimantatoare zile se pot termina cu bine.

Nu-mi place ca nu stiu cum sa inchei postul, si ca pe acest considerent, as putea sa continui la nesfarsit.

Ahh, da. Tare mult imi place orarul meu cel nou, cu week-endul meu prelungit si cu ziua de luni complet libera, destinata dormitului, exploratului, experimentelor si facutului de martisoare.

Ca pe vremuri...

2010-02-06T00:15:00.000+02:00

Deschid geamul. De afara rasuna Bjork (dubios), si pisici in calduri (era de asteptat). Urmeaza partea care ar trebui sa o ignorati complet.

Cred ca incep sa ajung la un nivel de normalitate, am sapat mult si mi-am scos la suprafata o latura de-a mea care mai bine statea ingropata. Si anume latura de "o sa mor, o sa mor, oo sa mor, o sa mor, o sa mor, o sa mor, o sa mor, sa mor, o sa mor, o sa mor, o sa mor, o sa mor, o sa mor, o sa mor, o sa mor, o sa mor, o sa mor, o sa mor. Eu pic, eu pic, eu pic, eu pic, eu pic, eu pic, eu pic, eu pic, eu pic, eu pic, eu pic, eu pic, eu pic."
Prea calma am fost pana acuma in sesiune. Cu nasu' pe sus si cu fite de genu' "daca nu iau 9/10, inseamna ca sunt intr-un univers paralel". Si pana acum mi-a mers numa' bine. Da' pana acum inseamna 2 amarate de examene. Si mai am 3, pe care o sa le pic, desigur.
Urmatorul il am peste 56 de ore. Inceputul declinului meu. Si tot nu mi-am luat ciorapi. Ma vede proful in ciorapi cu picatele si direct acasa ma trimite. Mai bine asa, sa imi curme suferinta.
Desigur, profului meu ii plac exemplificarile, mai ales in cadrul relatiilor intraspecifice. Cum a decurs examenul pentru altii:
"Domnisoara, ai grija cum pipai preparatul, ca il spargi."(da, unii oameni chiar simt nevoia sa tina in mana viermi intestinali uscati)
"Hihihi hahaha, bine"
"Bine, bine. Asa iti place tie sa pipai? Sau asa iti place sa fii pipaita?"
"Hihihi hahaha"
Si uite asa se trece examenul. Da' eu nu pot sa "hihihi hahaha". Deci o sa pic.

Intrebare: Cum se scrie un manual de biologie animala?
Raspuns: Se da copy-paste complet aleator din 178 de surse, care se contrazic una pe alta.

Intrebare: Cum se invata la biologie animala?
Raspuns: Se scrie pe blog.

With your feet in the air and your head on the ground...

2010-02-03T14:01:00.001+02:00

...Try this trick and spin it, yeah
Your head will collapse
But there's nothing in it
And you'll ask yourself

Where is my mind?

Astazi vom vorbi despre Alfonso, un personaj tare dubios cu nume de gradinar. Alfonso si cu mine am fost de nedespartit de la 06:32 dimineata asta si, din nefericire pentru mine, nu da semne ca ar disparea prea curand. Alfonso este o formatiune mare, umflata si dureroasa ce imi ocupa jumatate fruntea, si il vom numi generic cucui. Din spusele colegei de camera, arata ca un cuib de rozatoare. Ceva cuib de rozatoare mutante, supradimensionate probabil.
Alfonso a luat nastere dintr-un poc! destul de dramatic, care spre rusinea mea, a trezit cateva colege de palier. Care probabil acum ma considera ultima alcoolica. Asta pentru ca dupa ce am facut cunostiinta in mod violent cu podeaua de ciment de pe hol, m-am gandit ca ar fi indicat sa zac acolo o vreme, sa mi se rearanjeze oasele craniului. Cel mai dubios este ca nu am auzit cand mi s-a spart cana ce o aveam in mana. Si acum nu stiu dupa ce sufar mai mult, dupa cana mea aproape preferata sau dupa demnitatea mea.
Cred ca totusi dupa posibilitatea de a iesi in public, fara sa se uite lumea la mine ca la un copil batut dintr-o tabara de refugiati. Pentru ca, tot din spusele colegei mele, se pare ca vineteala s-a extins pana sub ochi.
Sa nu va imaginati ca m-am transformat intr-o entitate violacee sau o afina supradimensionata, ca nu-i chiar atat de dramatic. Da' nu-s nici prea departe de stadiul respectiv.

Au.

Siiiiiiiii m-am hotarat ca ma duc la concertul Luna Amara. Nici nu stiu cum mi-a putut trece prin cap sa nu ma duc. Iar daca Alfonso nu dispare pana atunci, am sa il pictez eu in mov. Cu sclipici.

De asemenea, fiind copilul trendy care sunt, http://www.formspring.me/glassandpetrol .

But what is the sound of one hand clapping?

2010-01-30T18:28:00.010+02:00

poc!

Asta imi placea mie la Salinger. O linie calma, monotona, care brusc si dintr-o data facea poc!. Ca un bec care se arde. De cele mai multe dati, un poc! considerat inexplicabil si lipsit de sens. Dar explicatii se gasesc oricand, chiar si atunci cand nu avem nevoie de ele. Alteori, era doar o serie de izbituri si izbucniri, care dintr-o data se linisteau si se transformau in acea linie lunga, monotona.
Si nu trebuie sa aberez cine stie cate randuri doar ca sa spun ca imi pare rau ca a murit. Desi am o tendinta inascuta de a abera.

This is a perfect day for bananafish."
"I don't see any," Sybil said.
"That's understandable. Their habits are very peculiar." He kept pushing the float. The water was not quite up to his chest. "They lead a very tragic life," he said. "You know what they do, Sybil?"
She shook her head.
"Well, they swim into a hole where there's a lot of bananas. They're very ordinary-looking fish when they swim in. But once they get in, they behave like pigs. Why, I've known some bananafish to swim into a banana hole and eat as many as seventy-eight bananas." He edged the float and its passenger a foot closer to the horizon. "Naturally, after that they're so fat they can't get out of the hole again. Can't fit through the door."
"Not too far out," Sybil said. "What happens to them?"
"What happens to who?"
"The bananafish."
"Oh, you mean after they eat so many bananas they can't get out of the banana hole?"
"Yes," said Sybil.
"Well, I hate to tell you, Sybil. They die."
"Why?" asked Sybil.
"Well, they get banana fever. It's a terrible disease."

Poza: http://lilyana.deviantart.com/art/Why-122690139

P.Sssssssssssss. Give me a break. Ca-s copil stresat de sesiune, in care s-o izbit melancolia si chestii siroposo-lipicioase. Si toate adevarurile existentiale fug de mine.

Reading time with Pickle

2010-01-03T20:57:00.002+02:00

Aveam chef sa scriu un post. Apoi mi-a disparut cheful. Sau mai degraba am uitat despre ce vroiam sa scriu.
In principiu despre Regina Spektor si castravetii ei murati. In mod sigur nu despre ninsoarea de afara.

Walking home from work
Stop at the supermarket, the condiment aisle
A jar of pickles catches the eye
Made eye contact with a solitary pickle
Bought the jar, took it home

Deci nu sunt singura persoana care incheaga relatii cu obiecte neinsufletite.

Tomorrow back to work again
Better run to the supermarket, running hopeful through the aisles
Haven't been this happy in a long time
But not a single jar was smiling after all

Dar inca nu i-am dat un nume laptopului. Si am inceput colaborarea de vreo 3 luni. Poate de asta imi ia 20 de minute sa imi verific mail-ul. Sau poate pentru ca mi-e lene sa ii reinstalez sistemul. Am sa incerc sa ii dau un nume, sa vad ce se intampla.

De fapt, m-am apucat sa postez doar pentru a informa lumea ca prima mea incercare de a face clatite a fost foarte productiva. Doar ca n-aveam chef de un post de 2 randuri. In fine, sunt foarte mandra de clatitele mele rotunde, pufoase si aurii. Care n-au avut un gust prea grozav. Asta pentru ca fiind clatite, au avut gust de clatite, si mie nu-mi prea plac clatitele.

Preconizez ca viitor experiment niste cartofi prajiti semi-carbonizati. Desigur, nici cartofii prajiti nu imi plac prea mult, dar pentru a scapa de statutul de studenta pierduta in spatiu, trebuie sa fac ceva sacrificii. In plus, cui nu-i place uleiul sarind in toate partile?

ţi se pare ciudat, daca te-am întrebat...

2010-01-02T18:12:00.002+02:00

In primul rand, la multi ani tuturor, si sper ca ati avut o mahmureala usoara. In al doilea rand, urmeaza sa imi incep urmatorul paragraf cu "Deci...".

Deci...ioi. Cum am putut sa uit de cel mai "wtf wtf wtf" moment al anului 2009. Mai ales ca n-au fost cine stie cate.
Era o dupa-amiaza/seara de miercuri, si tocmai ne trasese teapa profa de engleza, intr-un fel sau altul. In sensul ca, din doua ore pe care ar fi trebuit sa le petrecem impreuna ascultand behaituri, mugete si latraturi, am petrecut doar 10 minute. Si da, animalele comunica altfel in limba engleza, pare-se.
Avand in vedere ca nu vroiam sa stau doua ore, in frig, pe loc, m-am hotarat sa imi petrec 2 ore in mers. In fine, aproape in mers, pentru ca m-am plictisit atat de tare de drumul facultate-centru, incat in ultima vreme, iau autobuzul pentru 2 amarate de statii. Dar asta pentru ca drumul pur si simplu nu se mai termina. Asta n-ar fi asa de rau, uneori iau autobuzul si o statie pana la cantina. Imi place statia de la cantina, ca au un magazin de tehnico-medicale cu bonete foarte, da' foarte faine. Problema e ca mereu ma zgarcesc sa intru, sau e inchis, da' prevad o noua boneta in colectia mea, colorata cu labute sau oase pe ea.
In fine, miercuri dupa teapa la engleza. Am observat ca daca ai casti in urechi, oamenii tind sa nu te bazaie prea mult. Da' se pare ca nu intotdeauna functioneaza. Oricum, eu fiind atat de deosebit de draguta si manierata, imi dau castile jos pana si cand mi se inmaneaza pliante. Asta fiind un lucru ce nu o sa il mai fac prea des. Pentru ca, asa cum spunea si tipul care mi-a dat atunci ceva pliant dubios...

...nu te-ai intrebat oare de ce, dintr-atatia oameni venind din aceasta directie, eu m-am indreptat spre tine? Aceasta potrivire in timp si spatiu, bla bla alinierea factorilor de tot felul, ordonarea planetelor bla bla, care a facut posibila aceasta intalnire dintre doi oameni, ce de la distanta nu par cu nimic deosebiti, dar de aproape bla bla bullshit de tot felul bla bla...
Totul a culminat cu o analiza amanunita a motivelor pentru care eu ma plimb doar prin locuri cunoscute. Se pare ca motivul absolut evident de "e noapte, e bezna si nu ti-ar veni sa crezi cat de usor ma pierd" nu a fost satisfacator, adevaratul motiv fiind ca...

...spiritul tau pur si inocent se teme de pradatori, de lupii mari si rai ce ar vrea sa te vaneze"
...totul culminand cu "de mult ai aceasta depresie?" . Nope, asta e fata mea de "n-am dormit destul azi noapte", daca is deprimata nu zburd noaptea prin oras admirand luminitele si toate prostiile de Craciun.
Dar pentru ca totusi, planetele se mai aliniaza si in favoarea mea, semaforul s-a facut verde, si chiar daca am calcat intr-o ditamai baltoaca, macar am ajuns pe partea cealalta a strazii.

Cred ca asta s-a intamplat la doar cateva ore dupa ce am completat un sondaj de vreo jumatate de ora.

In concluzie, pana si in momentele in care ti se ofera ciocolata pentru cateva clipe din timpul tau, nu vorbi cu strainii mai mult sau mai putin dubiosi. Pentru ca vei primi ciocolata cu stafide, si cu totii stim ca stafidele sunt diabolice.

We wear our scarves just like a noose

2009-12-31T00:04:00.002+02:00

Anul trecut, pe vremea asta...probabil dormeam. Desi nu pot sa garantez. Dar stiu ca anul trecut, aproximativ pe vremea asta, cel mai probabil, faceam tot felul de liste in cap. Pentru ca anul trecut, aproximativ pe vremea asta imi placea sa fac liste. De fapt, dintotdeauna mi-a placut sa fac liste, pe care sa le numesc sugestiv "Lista". In fine, anul asta nu m-am prea omorat dupa liste. Mai degraba mi-am ocupat timpul gandindu-ma "Anul trecut, pe vremea asta...". Serios. Sau mai rau, "acum doi ani pe vremea asta...". Acum 3 ani nu s-a intamplat nimic, 2006 a fost complet nespectaculos.
Anul trecut, pe vremea asta, imi propuneam sa invat. Tot anul trecut, aproximativ pe vremea asta, amanam invatatul pe motiv ca am nevoie de o vacanta. Pana aici, nu s-a schimbat mare lucru.
Anul trecut, pe vremea asta, abia asteptam sa inceapa facultatea. Anul asta, ma apuca nostalgiile la fiecare intalnire cu colegii si nici n-as sta pe ganduri daca as putea sa ma intorc pentru inca un an de liceu. De fapt, nici nu trebuie sa ma intalnesc cu fostii colegi ca sa ma apuce nostalgiile. Imi ajunge sa ma trezesc cu 20 de minute mai devreme decat inainte, sa beau cafeaua abia calduta de la automatul de la Parazitologie, sau sa ma joc ping pong la absolut fiecare ora de sport.
La liceu faceam parte dintr-o clasa care era mereu cam cu nasul pe sus, si sincera sa fiu, nu prea ratam nicio ocazie de a ne mandri cu realizarile noastre, sau cel mai adesea ale altor colegi. Acuma am nimerit la o facultate unde nici macar a fi printre primii nu e cine stie ce realizare. Asa ca, in lipsa de altceva, obisnuita cu aerele de rebrenista, nu-mi ramane nimic de facut decat sa povestesc cu mare, mare entuziasm despre laboratoarele mele de anatomie. Iar satisfactia mi-o iau din privirile scarbite si usor ingretosate ale celor ce ma asculta. Functioneaza cel mai bine atunci cand ascultatorul consuma produse de origine animala.
Tot pe linia asta, ce absolut sadici sunt cei de la Billa. Tronand deasupra raionului cu mezeluri si carne, se afla o imagine cu o vacuta, un porc si o gaina, pascand veseli pe un camp inverzit, soarele zambind deasupra lor, tra la la armonie si stomace/prestomace pline. Dat fiind ca o asemenea imagine idilica nu e prea des intalnita, pot sa presupun ca e o reprezentare a raiului animalelor facuta de un macelar cu o imaginatie foarte bogata. Sinistru oricum, intr-atat incat pune intr-un con de umbra dulapioarele lor pentru bagaje. Dulapioare care sunt defapt niste custi metalice, cu ceva mecanisme de inchidere deosebit de complicate. Mie cel putin mi-au adus aminte de primul film din seria Saw, partea cu trecutul prin sarma ghimpata. Sau ceva asemanator cu asta. Oricum, o chestie foarte brrrrrrr din prima jumatate de ora a filmului, ca la mai mult nu m-am uitat. In fine, asta era prin 2004-2005, pe cand aveam alte standarde si alte pretentii de la filme, n-ar strica sa ii mai dau o sansa.
Printre altele, Cappy-ul de piersici e foarte dubios. Simteam nevoia sa mentionez asta, dar nu reuseam sa o incadrez in vreun context. Spun ca e dubios pentru ca ai senzatia ca, pentru a ii da consistenta si pentru a spori impresia de natural, producatorii au incorporat in nectar puful de pe toate piersicile stoarse.
Acum ca m-am asigurat ca toata lumea stie ce simt despre Cappy-ul de piersici, pot sa trec la urmatoarea mea constatare. De indata ce o sa constat ceva. De exemplu, imi displace faptul ca ni s-a stricat toaster-ul si nu pot sa mananc paine prajita la 3 dimineata. Din acest motiv, am ajuns sa ma culc mai devreme, in speranta ca o sa adorm inainte sa mi se faca foame. Totul a fost bine si frumos atata timp cat am avut tot felul de fursecuri si turta dulce, dar acuma, daca mi se face foame in miez de noapte, trebuie sa depun eforturi considerabile pentru a anihila aceasta nevoie. Ciocolata o pastrez pentru zile mai negre in Cluj.
Ceva mai serios vorbind, numarul lucrurilor din casa care sunt mai batrane decat mine scade pe zi ce trece. Am o problema cu virgulele. In fine, mai intai au fost intrerupatoarele, apoi varuiala, apoi canile si paharele au pierit pe rand, pentru ca, in final, ultima victima sa fie masina de macinat nuca. Ce trist.

Pana la urma, 2009 a fost un an destul de reusit, desi nu intotdeauna grozav, macar memorabil. Va ramane cunoscut ca anul in care am ajuns sa beau cafea de placere, sa ascult Regina Spektor si sa ma impiedic fara a avea vreun obstacol in fata. Okay, poate nu chiar atat de memorabil.

All the sharp edges and beautiful colours belong to the past

2009-11-23T21:01:00.002+02:00

Post scris contra-cronometru. Si post relativ atipic, avand in vedere ca e primul de cand sunt in Cluj pe care il scriu fiind singura in camera. Aproape ca imi vine sa trag chiulul de la cursul de peste o ora, numa' ca sa stau si sa ma uit in jur, fara ca sa vad pe nimeni.
Da' n-am sa fac chestia asta. Ca n-are sa tina mult minunea.
In fine, a trecut si week-endul cu numarul 3 in Cluj. Din anumite puncte de vedere, de departe cel mai sinistru dintre toate, dar totusi cu mult timp liber, numa' bine sa pot cugeta asupra diferitelor aspecte ale existentei umane. Si sa trag diverse concluzii la nivelul unui copil de clasa a 5-a.
Dar voi incepe cu ziua de joi, neobisnuita tocmai prin excesul de zel pe care l-am manifestat. Si anume, pe langa cele 4 ore din orar, am mai stat inca 7 in laboratorul de anatomie. De bunavoie si nesilita de nimeni. Sau poate de circumstante. Nu pot sa zic ca n-a fost distractiv, ba din contra au fost 7 ore destul de reusite. Nici nu va puteti imagina cat de distractiv poate sa ajunga un schelet de cal. Sau mai degraba, franturi din scheletele a vreo 5-6 cai. Tot exces de zel a fost si punctualitatea mea la concertul din aceasi seara. Si prin punctualitate ma refer la statul 40 de minute singura intr-un colt. Partea buna a fost ca am primit o bere din partea casei. Partea proasta a fost ca e cam frig prin colturi.
Prima trupa, Toy Machines din Suceava, a fost o surpriza chiar foarte placuta. Un mare plus pentru ca n-au macelarit Placebo, un plus mai mic pentru ca s-au descurcat rezonabil cu Where is my mind. Pe Alternativ Quartet ii mai vazusem de vreo 3 ori, deci stiam exact la ce sa ma astept. Intr-un fel sau altul. In sensul ca inca nu ma pot hotari daca imi plac sau nu, e o chestie deosebit de complicata pentru mine. De la distanta, suna chiar foarte bine. Singura problema e ca nu ii pot aborda decat de la distanta, nu reusesc sa ma apropii nicicum. Parca nu sunt genul de trupa care sa iti intre mai intai pe sub piele, apoi sa o ia treptat, avansand in profunzime. Mai degraba genul de trupa ce te invaluie si te inglobeaza intr-o masa gelatinoasa, in care te poti scufunda comod, unde ti-e cald si bine. Sunt sigura ca as putea gasi o comparatie mai buna, avand in vedere ca gelatina nu pare cine stie cat de comoda, da' mi-a ramas capul la ora de chimie, unde am elucidat misterul raciturilor. N-as putea sa explic exact ce se intampla in oala cu organe, avand in vedere ca am uitat, da' stiu ca despre asta am vorbit.
Revenind la ziua de joi. O zi mult prea lunga, care s-a continuat cu o zi foarte tembela, si anume vineri. Cand nu s-a intamplat nimic, inafara de vinul fiert din Zorki. Care este o minunatie si care ma asteapta sa revin dupa colocviu.
Colocviu pe care este foarte probabil sa nu il iau. Si stiu ca, cel putin mie, imi rasuna foarte clar in minte discursul meu semi-panicat de "eu nu imi iau BAC-ul la romana". Da' de data asta nu e cazul, avand in vedere ca nu mi se mai raspunde cu "eh, cum sa nu il iei?" , ci mai degraba cu "las' ca il mai dai o data in iarna, nu-i mare tragedie". Si luand in considerare statisticile actuale, si anume ca din grupa care a dat astazi, doar 2 au luat nota de trecere, sa pic un examen nu mai pare un lucru atat de absurd. Desi e destul de probabil sa il iau. Chiar daca e la fel de probabil sa nu apuc sa il dau in timpul alocat si sa pierd trenul de vineri. Situatie in care as putea pur si simplu sa nu il dau.
Revenind la ziua de sambata, care a fost faina pana la un anumit punct. Si anume momentul in care m-am intors in camin. Am dormit la o prietena, iar de dimineata m-am pus pe autobuz si m-am dus direct la mall. Chestie pe care am facut-o doar pentru ca m-am putut duce pe gratis cu autobuzul. Si aici apare partea cea mai ciudata a week-endului. Sa stau vreo 2 ore intr-un supermarket a fost cea mai relaxanta activitate a mea din ultimele doua luni. Asta pentru ca nu mai pot tricota in voie, ca ma disturba rasetele tembele la adresa mea. Cred ca partea cea mai buna din toata plimbarea a fost cafeaua primita gratis. Si Kinder pingui-ul, da' mai mult cafeaua. Care a fost de fapt un cappuccino deosebit de bun. Cea mai buna cafea pe care am baut-o in Cluj, avand in vedere ca n-am reusit sa conving pe nimeni sa vina cu mine la Starbucks. De unde mi-as fi cumparat totusi ciocolata calda. Cu toate ca am stat la coada dupa coada, ca am fost calcata de nenumarate ori cu carucioarele, ca s-au bagat diverse babe peste mine si in fata mea, si mai ales, ca mi-am ars teribil limba (chestie care o resimt pana si acum), probabil ma voi mai perinda pe acolo in viitorul apropiat. Cel mai neasteptat a fost faptul ca mi-au tihnit cantecele de iarna, in noiembrie. Si ca m-au binedispus toate cutiile de cadouri si renii si oamenii de zapada din magazine. Si ca in sfarsit m-am plictisit sa analizez absolut fiecare CD din Carturesti. Unde a fost cam frig si pustiu. Mereu mi-e frica sa umblu pe acolo, pentru ca au tot felul de cani pe la vreo 70 de lei una, si intotdeauna exista posibilitatea ca eu sa sparg macar una.

Un rezumat al zilei de duminica ar fi, pe scurt, alegeri prezidentiale. Cam de cand m-am trezit si pana m-am dus la culcare. E foarte usor sa nu iti pese, foarte usor sa te prefaci ca iti pasa, dar la fel de usor sa iti pese si sa faci ceva in sensul asta. Anul asta chiar m-am bucurat ca am putut vota si ca n-a trebuit sa aleg candidatul prin eliminare, sau pe principiul de "aleg raul cel mai mic". Si ma mai bucur ca n-am fost singura care a simtit asa. Pe parcursul celor 56 de minute petrecute la coada, lumea iesea din cabinele de vot cu un zambet asemanator celui ce l-am observat pe fetele celor ce tocmai ieseau de la proba orala la BAC. Eu muream de cald, deci m-am abtinut. Plus ca trebuia sa fiu cat mai discreta, sa nu vada toata sectia ca mi-am albastrit toata mana de la stampila. Performanta pe care nu stiu cum am atins-o.
Cam atat cu politica de la mine, ca daca mai zic ceva, sigur se prinde lumea ca eu de fapt sunt complet pe dinafara si nu stiu ce vorbesc.

La un moment dat ma enerva cutia de orez desfacuta din dulap, asa ca l-am turnat cu totul intr-o oala si l-am pus la fiert. Ceea ce a fost o mare greseala, avand in vedere ca acum am un ditamai bol de orez insipid asteptandu-ma in frigider. Trei zile am mancat din el, dar e foarte probabil sa imi ajunga pana la sfarsitul saptamanii. Trebuie doar sa gasesc o modalitate sa il cosmetizez, avand in vedere ca inainte sa vin la Cluj, nu imi placea orezul absolut deloc. Abia astept sa vina Craciunul si sa imi incep maratonul de turta dulce, ghimbir si rodie. Si tricotat si aspirat ace de brad. Si cel mai important, sa tin globurile departe de pisic.
Aproape ca imi pare rau ca noi nu taiem niciodata porc iarna, avand in vedere ca i-as fi subtilizat cu mare entuziasm vertebrele lombare. Si nu pentru cine stie ce practici voodoo.

P.S. Ce frumos scriu oliverii pe al lor blog nesabuit
Si acuma chiar ca as fi avut chef de Persona :-<

No one's got it all

2009-11-16T23:11:00.002+02:00

Am meditat un timp indelungat asupra acestei decizii. O valoare aproximativa ar fi 2 minute din momentul in care mi-a traznit ideea. Nu stiu in care extrema sa incadrez aceasta valoare, avand in vedere ca am idei la care ma gandesc de prin iulie-august, dar ma mai apuca sa fac cate o chestie care abia daca imi lasa timp sa imi trec ideea din memoria de scurta durata in cea de lunga durata. Trebuie sa gasesc, printre altele, un sinonim pentru cuvantul "idee".
In fine, de cand mi-am inceput postul si pana cand m-am asigurat ca memoria de scurta durata nu depaseste 15 secunde, am mai avut ceva timp sa ma gandesc. Si am uitat deja la ce concluzie am ajuns.
Ahh, da, mi-am amintit si anume, m-am razgandit. In principiu, mi-am propus sa nu ma mai plang, pentru ca tind sa exagerez. Nu grosolan, da' o mini-exagerare si cu alta mini-exagerare duc la o exagerare de nivel mediu. Si mie mi-e foarte usor sa ma autoconving ca nu se putea cu mult mai rau. Deci accept orice poveste cu colege de camera sociopate. Desi, intr-un fel parca as prefera ca persoanele cu care convietuiesc sa impaieze animale si sa isi mumifice rudele de mult decedate. Ca parca nu mi-ar fi incarcat creierul cu informatii incredibil de utile precum "Adi Minune asta e de la mine din Pitesti". Este foarte posibil ca peste 50 de ani, cand voi fi sclerozata si maniaca, sa uit cine este acest personaj, da' nu o sa uit niciodata ca provine din Pitesti.

As putea sa ma concentrez si pe lucruri pozitive, sunt sigura ca ar functiona pentru macar vreo 2 minute. De exemplu, in momentul de fata, as putea sa deschid frigiderul, sa imi scot bolul de sticla cel cu capac albastru, sa il deschid si sa ma holb. La cea a mai ramas din orezul meu cu pui, porumb si susan. De care sunt deosebit de mandra.Si care cel mai probabil va constitui meniul meu pe intreaga saptamana. Si care e tare, tare frumos, datorita combinatiei de nuante calde de maro si galben, si de asemenea, datorita combinatiei deosebite de texturi. De fapt, sincera sa fiu, exceleaza prin simplul fapt ca arata comestibil.
Mai am mai mult de jumatate de cutie de orez, care pe langa faptul ca e brun, are bobul lung etc etc, este si expirat. Am analizat indelung ce anume determina orezul sa expire. Cu ce e diferit orezul expirat de cel neexpirat? Cum as putea sa recunosc orezul expirat? Si cel mai important, ce se poate intampla daca mananc orez expirat?

In principiu, nimic.

Cred ca anul asta e prima oara in multi, multi, multi ani cand abia astept sarbatorile de iarna. Si chiar cred ca o sa ma bucur de ele anul asta. Si nu numai pentru ca o sa fac cu mama biscuiti si turta dulce pe banda rulanta. Avand in vedere ca, de cand sunt in camin, sunt cam rupta de lume si de tot ce se petrece in jur, n-am prea fost expusa la toate chestiutele de Craciun cu luni intregi mai devreme. Tot din cauza asta, cel mai probabil o sa ma prinda sfarsitul lui decembrie cu toate planurile inca neterminate si o sa fie cam februarie-martie pana ma dezmeticesc.

De obicei, cand ma prind ca nu mai am nimic de spus, incep sa vorbesc despre oase, sau, in cel mai bun caz, despre hipopotami. Care, atunci cand au tensiunea arteriala crescuta, se auto-mutileaza...ahem, adica isi provoaca sangerari si totul devine roz si noroios din nou.

Ahh, si s-a anulat Persona -heartbroken-

Mouth's cradle

2009-11-16T00:58:00.002+02:00

Acest post isi cunoaste existenta din simplul motiv ca nu am absolut nicio activitate de intreprins. Desigur, as dormi, da' asa ceva e imposibil la asa o ora, mai am de asteptat o vreme. Si daca as sta degeaba, m-as enerva. Deci scriu in blog. Una e sa te sa te trezesti cu greu si groaza la ora 7 stiind ca ai stat treaz de bunavoie, si alta e sa te scoli blestemand pe cele care te-au tinut treaza. In concluzie, vreau ca, peste 6 ore si ceva cand ma trezesc, sa fiu calma si pasnica si zen. Parca nici nu mai sufar asa de mult de nesomn de cand stau treaza, intr-un fel sau altul, de bunavoie. Ce bine functioneaza autosugestia pentru mine. Pacat ca nu-mi voi putea lua doza de cofeina pana la vreo ora 14. Mai exista optiunea trezitului cu aproximativ 3 minute mai devreme, da' parca nu ma simt in stare.

Momentan sunt proaspat venita "din oras", si in stare de semi-soc. Da' nu-i un semi-soc sincer si profund, mai degraba un semi-soc dintr-ala de "wtf hahahahaha". Genul de soc ce apare dupa ce un tip de 30 ani, cu multi dinti (si neuroni) lipsa iti propune cu nonsalanta o orgie. Cel putin asta am procesat eu, dintr-o fraza ce incepe cu "am o propunere pentru voi, fetelor...". Se pare ca tipul avea o fascinatie pentru cifra 10, si doar noi puteam sa il ajutam sa ajunga la un asemenea nivel de perfectiune. wtf wtf wtf wtf wtf. Macar am stapanit arta autocontrolului, si anume, ca desi ne-am inecat cu popcorn, bere, ce mai era pe acolo, am reusit sa nu izbucnim in ras isteric. Faptul ca respectivul se holba intens la noi ne-a cam taiat si asta pofta de ras. Desigur, de ce sa te limitezi la o singura incercare, cand poti sa incerci de vreo 3 ori? Desigur, ca de obicei, si atunci cand ma chinui sa fiu absolut respingatoare, tot eu is aia mai draguta, care se alege cu o carte de vizita bagata in buzunar.

Astazi, 16 noiembrie 2009 se implinesc fix 2 ani de la data de 16 noiembrie 2007. Si acum doi ani era vineri. Si ultimele doua ore am impresia ca aveam fizica. De fapt, sunt destul de sigura ca aveam fizica. Si aveam deja uniforma. Pe care o purtam, la respectiva data, cu niste ciorapi verde-crud, de 100 de den. Ciorapi pe care ii mai am si astazi intacti, nerupti si neagatati. Printre altele, pentru ca aratam ca un extraterestru in ei si nu i-am mai prea purtat de atunci. Si, in acea memorabila zi, a debutat aversiunea mea pentru oamenii care imi zic ca sunt "simpatica". Orice sa mi se spuna, sa fiu comparata cu orice animal de ferma sau creatura monstruoasa din basme, da' nu tolerez sa mi se zica "simpatica". Poate de asta nenea fara dinti din Janis a trebuit sa se intoarca la masa lui cu demnitatea semi-sfasiata. Nu pot sa zic ca nu l-am avertizat. Acum doi ani, pe vremea asta, probabil ca l-as fi tolerat cu orele, si as fi purtat absolut orice fel de discutii cu el, mai mult sau mai putin placute pentru mine. Da' totusi i-as fi acordat atentie. I-as fi gasit scuze pentru abordarile penibile si am fi discutat despre relatiile sale esuate si l-as fi incurajat sa se reorienteze spre cineva mai potrivit. Toate astea fara ca macar sa ii sugerez sa isi inece amarul pe altundeva. Desigur ca dupa asa o intalnire m-as fi plans inca vreo doua saptamnani (pe putin!), oricui ar fi avut ghinionul de a se intalni cu mine. Dar nenea fara dinti din Janis a avut nenorocul, ca acum fix 2 ani, pe la ora 19:00, cineva sa imi prezinte de ce sunt eu simpatica.

Ar trebui sa ma duc la culcare. Sper ca maine seara, cand ajung intr-un final acasa, sa imi amintesc sa imi sterg postul. Nu de alta, da' are o lungime nesatisfacatoare. Si desi as putea sa povestesc despre budinca la a carei existenta am contribuit si eu, sau la orezul necomestibil ce il voi prepara maine, parca n-ar strica sa imi trag pur si simplu patura peste cap si sa imi repet ca, acum 2 ani si vreo 3 luni, intr-o noapte cand eram racita si obosita, am reusit sa adorm cand se jucau vreo 6 persoane carti in aceasi incapere. Daca am reusit atunci, de ce n-as putea si acuma?

I'm not really like this, I'm probably plightless

2009-11-05T13:21:00.002+02:00

Bine zicea colega aia a mea care ma considera o depravata, ca de cand am net (ca tot omul, as zice eu) nu ma mai vede invantand. In fine, ea nu m-a vazut nicicand invantand, avand in vedere ca ma refugiam de fiecare data in sala de lectura. Da' ideea am priceput-o. Si, desi de-a dreptul mi se face rau, trebuie sa inghit in sec si sa recunosc ca are dreptate. Ce m-am lungit. Desi nu tocmai. In fine, ideea era ca acum ar trebui sa invat, ca maine urmeaza sa fiu scalpata. De asta imi si iau de maine boneta, sa am un strat protector in plus. S-ar putea totusi sa ma crute, sa incasez un 4 in catalog si un şut in demnitatea deja mult farmitata. Nu de alta, da' cand ne-a intrebat domn' doctor cu ce seamana sternul de porc, eu am fost sincera si i-am raspuns. Ca doar la asta se astepta. Da' se pare ca si la intrebari de genul asta exista raspunsuri corecte si raspunsuri gresite. Se pare ca raspunsul corect era "cu unul dintre modelele incipiente ale avioanelor cu reactie". Mie tot a crocodil imi arata.

Se pare ca asta a fost introducerea, si anume ca ar trebui sa invat. Dar in lista preferintelor mele, invatatul la anatomie se situeaza undeva destul de jos. Iar ceva mai sus se regaseste ascultarea unei piese pe repeat, in timp ce mananc ciocolata neagra si il astept pe noul meu prieten sa se intoarca. Azi deja mi-a facut cateva vizite, e printre putinele creaturi careia, in mod absolut surprinzator, chiar ii place pe aici. Spre deosebire de marea majoritate a studentimii de aici, el e intradevar un spirit liber si explorator. Ce-mi place la el este ca inca nu l-a izbit plictisul existential. Pe cand toata lumea e impartita intre un etern "vreau sa fie odata maine" sau "nu, nu,nu! nu vreau sa vina maine", el pare a se bucura sincer de prezent. Am impresia ca o si duce destul de bine, e asa mai durduliu de felul lui, dar puternic si armonios dezvoltat. Momentan sunt putin suparata pe el, mai inainte si-a facut aparitia, da' n-a venit singur, ci cu prietena sa. La fel de bine as putea-o numi si marea iubire a vietii lui sau sufletul sau pereche. Eu desigur n-as avea asemenea pretentii de la el, suntem doar "friends with benefits". Adica el se preface ca imi da atentie si eu ii dau firmituri de paine. Uneori, daca ma simt darnica si nu se prevesteste a fi foamete, mai primeste si biscuiti. Trebuie sa ii gasesc neaparat un nume. Cat de curand. Daca fix geamul meu l-a ales ca si loc de luat masa, atunci ar face bine sa deprinda si niste maniere. De povestit nu prea imi permit sa povestesc cu el, ca nu da bine la imaginea mea de persoana sanatoasa mintal. Si nici nu e cine stie cat de satisfacator sa vorbesti cu cineva care e prea preocupat de o bucata de paine uscata, pentru a iti raspunde. Si de ar fi sa intram in vorba, apare vesnica nedumerire: "da' eu ce sa ii zic? daca spun o prostie? daca ma considera ignoranta? sau mai rau, plictisitoare?". Mai bine nu ne stricam relatia cu atata trancanit. Acuma iar e la geam, de data asta cu mai multi insotitori. Vreo doi sunt alb, patati cu negru si ceva mai ciufuliti. Se vede pe ei ca-s punkeri dintr-aia care dorm prin poduri sau ultimii copaci inca nedespuiati. E pe pervaz si porumbita aia cu aere de hippioata, da' sa zicem ca de data asta am s-o tolerez. Cine stie, poate e ceva si de capul ei.

M-as lungi cu postul asta la nesfarsit, doar ca sa am motiv sa tin laptopul deschis si sa-mi mai ascult melodia mea pe repeat inca de cateva (zeci) de ori. Da' se pare ca porumbeii se tot strang si au ramas fara paine, e timpul sa dardai din nou cu geamul deschis, poate ma baga si pe mine unul dintre ei in seama.

Later edit: Acesta este Fiodor.

With sparks that ring and bullets fly

2009-11-01T22:46:00.003+02:00

Acesta va fi un post despre canapele. Cel putin asa sper. Nu de alta, da' in momentul de fata cred ca e singura chestie care imi mai atenueaza cat de cat nervii. Gandul ca undeva in lume, o canapea ma asteapta. Si sper ca ma asteapta in perfecta liniste. De fapt, daca e liniste, poate sa ma astepte si un izopren sau un sac de gunoi, tot as aprecia. Spun asta pentru ca in minunata camera 88 din caminul 8 se desfasoara ceva gen de dansuri tribale pe ceva gen de manele. In principiu, la ce ascult eu, degeaba am castile date la maxim, ca tot mai tare aud manelele decat ce am eu. Am extra-motivatie pentru a imi lua casti noi. Si pentru a asculta metal. In viata mea n-am apreciat metalul mai mult decat in clipele astea. Nimic, da' nimic nu trece de el.
Revenind la canapele. Se pare ca am invatat sa apreciez o gramada de lucruri de cand sunt in Cluj, printre care si canapelele. Ma situez undeva intre profunda admiratie si cult following. Prima mea intalnire cu o canapea a avut loc candva saptamana trecuta, cand nu aveam prea multe alternative in privinta vreunei activitati cat de cat economice. De nimerit, din pacate, n-am nimerit prea bine.Se facea ca aveam eu si cu o prietena pofta de ne holbat la televizor. In general, in orice zi a saptamanii, televizorul din caminul ei este absolut avid dupa atentie. Telecomanda abia asteapta atingeri mai mult sau mai putin tandre, chiar si trante si izbituri, doar doar de s-ar indura cineva sa ii cumpere o baterie noua. Dar noi am nimerit fix cand Nea' Portarul dorea sa se uite la meci. Si viata ne-a aratat de multe ori ca nu e bine sa te pui intre un barbat si fotbal, asa ceva pur si simplu nu se face. In concluzie, am stat pe canapea. Si cam atat cu respectiva canapea, nu prea excela in nimic. Singurul sau atribut este ca a fost prima. Si din acest motiv, nici n-am sa o uit. Ah, da, n-ar strica sa mentionez ca respectiva canapea era pozitionata in fata televizorului. Nu de alta, da' n-as vrea sa induc nici un fel de confuzie. Desi daca s-ar fi ivit o camera goala, cu doar o canapea in ea, cu mare drag as fi populat-o.

Trecand la cea de-a doua canapea. Canapeaua cu rol educativ si providential. Sau numai educativ, desi, daca stau sa ma gandesc, probabil cu nici un alt rol decat acela de a ma sustine. Nu stiu cum isi imagineaza restul un final semi-perfect la o zi nu tocmai perfecta, da' finalul meu mi-e destul de bine intiparit in minte. O canapea, un ditamai motan incolacit in brate si o cana de lapte cu cacao. Sau cacao cu lapte in cazul meu, proportiile erau destul de dubioase. Lapte ce l-am incalzit chiar eu pe aragazul meu cu aprindere non-electrica. Adica cu chibritul. Deja am inceput sa ma pricep, singura chestie care imi mai pune cat de cat probleme e cuptorul. Am mai facut progrese si cu alte indeletniciri dintr-astea, da' momentan nu-mi vine mare lucru in minte. Poate doar cele 2 omlete semi-esuate, oul ochi carbonizat si sarmanele briose alaturi de cultura lor de mucegai. In principiu, mi-am cam dat seama de unde venea problema. De exemplu, la omleta nu era tocmai indicat sa pun mai mult cascaval si sunca decat ou. La oul ochi, daca incepe sa scoata fum, inseamna ca pot sa il iau de pe foc. Cat despre regretatele briose, singurul lucru pe care as putea sa il fac, astfel incat sa nu se mai repete experienta, ar fi sa le mananc, ca doar nu m-oi transforma in balena.
Saptamana asta sper sa reusesc sa fierb orezul, ce a expirat asteptand pe raftul meu.

Ahhh, uitasem. Ce bine e sa te duci acasa. Mai ales cand te intorci cu 4 ciocolati. Acum trebuie sa ma chinui sa mai las macar una pe maine.

Rain is a perfectly sculpted garden of wetness.

2009-10-27T20:44:00.002+02:00

Urmeaza sa incerc ceva nemaivazut, nemaiauzit si nemaiincercat. Si nu, nu ma refer la adaugarea de prefixe aiurea la cuvinte. Mai degraba la a scrie un post cu inca patru persoane in camera. Persoane pe care am sa incerc din rasputeri sa le mentionez cat mai putin, pentru a nu ma trezi cu bagajul la usa. Nu de alta, da' se pare ca ecranul laptopului meu prezinta deosebita importanta pentru toata lumea. Pana acum am scapat la limita, ieri de exemplu, au surprins doar discutiile despre macaroane si dusul gunoiului. Ahh, si cand citeam posturi cu titluri destul de sugestive de la pitici gratis. Fun times.
Doresc sa ma felicit, pe aceasta cale, ca am reusit sa scriu un paragraf intreg fara a imi vorbi de (prea mult) rau colegele. Remarcabil este, insa, si faptul ca nu am inceput cu "stiu ca nu am mai postat de muuuuuuuuuuulta vreme", lucru ce este foarte adevarat, da' cred ca s-a prins lumea oricum.
Acum am de ales intre a imi barfi colegele si a imi injura tastatura. Okay, de fapt mai am inca o varianta, si anume sa imi injur laptopul in intregimea sa de entitate distincta. Sau numa' touchpadul. Da' in principal tastatura. Complet neinteresant. La fel ca si franturile de conversatie pe care le mai prind cand mi se schimba piesele. Momentan se citeste colectiv un articol despre istoria lenjeriei.Bla bla bla 20 de metri de siret al unui corset. Ahhh, si acuma au ajuns la rubrica de "Ce gandesc barbatii?", intrebare ce pentru mine a ramas, momentan, cu raspunsul "Boys don't cry". Bravo amaratule de winamp, vezi ca poti si tu.
Ma intreb daca mi-a fost observata expresia de sincera panica in momentul in care s-a indreptat o colega spre mine ca sa ma serveasca cu ciocolata. Cat de absolut sadic. Adica nu era de ajuns ca de vreo 2 ore incerc sa ma conving ca vreo 3 lei ar fi o investitie inteleapta, si ca magazinul de la colt nu-i chiar asa departe precum pare, acuma trebuie sa mai primesc si o mostra de dimensiuni neglijabile, fix in momentul cand ma resemnasem cu ideea ca astazi nu o sa mananc ciocolata.
Pentru a imi distrage mintea de la minunata primola neagra cu ceva formatiuni crocante pe acolo, voi trece in revista evenimentele majore ce au avut loc post-19august.

...

In acest interval de timp, deloc restrans, am simtit adesea nevoia de a folosi cuvantul "a extrapola", dar nu s-a ivit nicicand ocazia. Macar am trecut de faza cu "pseudo-" in sus si "pseudo-" in jos, aia ma enerva si pe mine. Da' am o scuza, si anume ca am intalnit multe pseudochestii si s-au intamplat multe pseudolucruri. Cred. Nu-s foarte sigura, da' vreau totusi sa cred ca nu faceam pe pseudo-intelectuala. Trebuie sa imi introduc vreo alta tampenie in vocabular, sa ma tina asa o luna-doua, ca in ultima vreme imi cam atrage lumea atentia cu privire la ce imi mai scapa pe gura. Si cand spun ca imi este atrasa atentia, de fapt ma refer la priviri si expresii faciale cuprinse de o sincera surprindere. N-as spune ca se socheaza lumea, soc as numi ceea ce se citea pe fata mea acum vreo jumatate de ora, cand am platit caminul pe luna urmatoare. Da, e deosebit de enervant ca in amaratul asta de camin, cunoscut sub numele de "Ferma 8", trebuie sa platim dublu fata de alte camine, da' nu asta e partea socanta. Socant este ca abia acum mi-am dat seama ca a trecut deja o luna de facultate. Suna destul de mult, dar cand incerc sa imi amintesc ce faceam pe 27 septembrie, ma simt de parca ma uit in trecutul unui stramos indepartat. Pe 27 septembrie faceam bagaje si ascultam povestile altora despre cat de fain fusese la Parov.
La doar 2 zile dupa respectiva data, eram, practic, in agonie, trecuta de mult de pragul disperarii. Apoi a urmat marea mea revelatie, si anume wow ce inventie tare sunt castile. Treptat, am ajuns sa fiu mai impacata cu soarta mea, si anume ca nu e asa grozav sa auzi fiecare scartaitura din parchet, si ca de surzit, oricum o sa surzesc la un moment dat. Ce bine totusi pentru mine ca, zgarcomana fiind, n-am tocmai cele mai grozave casti si daca imi doresc catusi de putin, pot sa imi distribui atentia si spre exterior. N-ar fi tocmai cel mai indicat lucru, poate isi aminteste lumea ca n-am mai maturat de o zi intreaga, si risc sa ma trezesc din nou cu mopul in mana.

Printre altele, astazi am incasat o bucatoaie de carne in picior. Sper ca macar asta sa nu imi lase vanatai, ca m-am speriat azi de ce aveam pe picioare. Partea proasta e ca sambata am tras o tranta asimetrica, vanataile fiind si ele, in consecinta, asimetrice, lucru ce este, din nou, complet neinteresant.
Adaug la lucrurile invatate astazi si : Niciodata nu stati in apropierea unei persoane care dezmembreaza un pui. Daca respectiva persoana are de invatat la anatomie, s-ar putea ca, tot frecand arcada radioulnara pe acolo, sa mai ricoseze "chestii" intr-o parte sau alta.
Astazi constatam ca ne-a fost distrusa inocenta. Niciodata nu voi mai putea manca aripioare de pui cu aceasi pace interioara ca si pana acum. Nu ca as mai vrea sa mananc aripioare de pui vreodata, acest fel culinar reprezentand o experienta cu adevarat chinuitoare in ultima tura la cantina. Cremesul intra in aceasi categorie, si anume a mancarii ce prezinta infioratoare dificultati in consumare. In cazul dobosului de acolo inca nu am reusit sa ajung la o concluzie... a fost oare vina mea sau a prajiturii faptul ca m-am trezit cu pete de frisca pe bluza, pe bratara, sub gluga si pe pantaloni? Oricum, am decis ca nu imi voi asuma prea curand riscul de a afla. Cel putin nu pana cand o sa dispun de cheful de a imi spala o intreaga tinuta.

Tocmai am facut greseala de a imi semi-reciti postul, si iar mi s-a facut pofta de ciocolata. Asa ca s-ar foarte putea sa fi ramas cu o gramada de greseli de ortografie, exprimare, acordare etc, da' pana nu imi refac stocul de dulciuri, asa o sa ramana. Foarte posibil este si ca postul asta sa fie relativ nesatisfacator, da' dupa asa o pauza, nu-i deloc surprinzator. S-ar putea sa fie si vina faptului ca am avut si astazi informatica, sau cum e mai bine cunoscuta, ora de lichefiat creierul. 50 de minute in care neuronii se arunca unul dupa altul intr-o prapastie din care nu se mai intorc, pentru a-si curma suferinta. Partea proasta e ca neuronii aceia au lasat in urma alti neuroni-prieteni si neuroni-rude care inca sufera, amintindu-si de agonia neuronilor ce, cu doar cateva ore in urma, erau veseli si zglobii.

Toys and horns and bouncing things

2009-08-19T23:25:00.003+03:00

Astazi se implineste fix un an de cand am inceput Martini & Squirrels. Woohoo pentru chestia asta. Si am impresia ca asta e fix al 60-lea post, un woohoo mai mic pentru un numar destul de dragut. Misto ca se imparte la 12, asa ca pot sa fac o medie lunara a posturilor fara bataia de cap a restului, sau mai rau, a zecimalelor.
Dat fiind ca in viata mea domneste un plictis existential generalizat, desigur ca nu prea am despre ce sa scriu si ma voi scalda din nou in mediocritate. Profa mea de engleza avea ceva cu mediocritatea, in sensul ca, dupa standardele ei, mai bine luai un 3 decat un 7. Deci n-am avut pe nimeni sa ma invete ca banalitatea e o chestiuta draguta si acceptabila, astfel incat, la un moment dat, aveam in cap o povestioara (numa' buna pentru copiii de 5 ani) despre zebre. Asta se intampla acum cateva luni, pe la 3-4 dimineata. Si era o povestioara draguta si pufoasa. La cateva ore dupa, pe cand soarele se pregatea sa apuna si creierul imi intrase mai bine in functiune, m-am prins ca respectiva povestioara era absolut respingatoare. De-a lungul carierei mele de pseudo-"habar n-am" era sa mai aduc lumii chestii la fel de absolut respingatoare. La fel de respingatoare ca si siropul de ciocolata din inghetata de vanilie de la TopGun (la care o sa ajung in curand).
In caz ca va intrebati, "pseudo" e acolo, mai sus putin, doar pentru ca ar da bine. Cica. De fapt, inainte sa-mi alerge gandul spre plaiurile prefixelor trendy, chiar urma ceva dupa respectiva cratima. Normal ca acum nu mai tin minte.
Cred ca ar trebui sa ma intorc la chestiile respingatoare. Nici nu stiu de ce le-am mentionat, ca nu vroiam sa ajung nicaieri cu asta. As putea sa gasesc o morala, doar ca problema este ca, respectivele chestii erau respingatoare doar pentru ca aveau morala. Ca pentru copiii retarzi care au nevoie de o formulare gen "morala acestei povesti este:", pentru a se prinde de o idee.
E clar ca nu va iesi la suprafata nicio finalitate, asa ca am sa trec la inghetata. Si pentru ca imi place sunetul tastaturii, voi incepe cu o parte introductiva ce nu are absolut nicio relevanta pentru ideea pe care intentionez sa o exprim. Mie imi place sa am un program, sa stiu ce urmeaza sa fac peste 10 minute si peste 2 ore. Planurile mele pot sa fie si "stau degeaba in speranta ca se va ivi ceva", nu ma deranjeaza deloc chestia asta. Dar daca stiu ca urmeaza, de exemplu, sa ies in oras, organismul meu parca trece pe alta viteza sau pe alt sistem de operare. Ma impac cu gandul si ma pregatesc pentru chestia asta. Deja deviez si vorbesc prostii. Bla bla bla, trebuia sa ies in oras si n-am mai iesit, asa ca m-am hotarat sa ma duc la Kaufland sa imi iau drajeuri de ciocolata gen bonibon. Kaufland fiind la o distanta satisfacatoare de casa mea, numa' bine cat sa-mi ia vreo 40 de minute, dus-intors.
Dupa ce m-am bagat cu caruciorul intr-o tanti, si karma a facut ca un nene sa ma calce si el cu al sau carucior, am ajuns la raionul cu inghetata. Un raion complet nesatisfacator, printre altele. Inghetata est-europeana cu Alba ca zapada, mult inghetata pe lista neagra a bugetului meu, si inghetata complet neinteresanta. De ceva vreme, cand imi iau inghetata, ma tot tenteaza TopGun, da' parca faptul ca pot sa-mi iau 2-3 inghetate de la Betty de respectivii bani, imi taie tot cheful. Astazi, drept consolare, am decis ca imi permit o mica iesire. Normal ca soarta nu ma place si aveau doar de vanilie. Desigur ca soarta era sadica, si era afisata eticheta cu pretul doar pentru varianta cu ciocolata. Dupa ce am scotocit si rascolit, m-am hotarat ca vanilia nu este de fapt o non-aroma, are si ea farmecul ei. Normal ca fix dupa ce m-am pus la rand la casa, persoanele din fata mea s-au gandit ca ar fi cazul sa-si puna pe banda cele 87 de produse ce le aveau ascunse in carucior. Desigur ca, fix inainte sa ajung eu la rand, tanti de la casa s-a prins ca peria de WC gri inchis a doamnei din fata mea nu avea cod de bare, si inghetata mea s-a lichefiat la fel de dureros precum plamanii mei s-ar fi umplut cu acel lichid. Mi-am amintit de un film naspa. Acum urmeaza dilema: sa continui cu inghetata sau cu filmul pe care l-am vazut pe cand mancam prajitura cu prune primita de la matusa mea?
As putea sa continui si cu oroarea mea pentru prajitura de prune, care cred ca este totusi, strans legata de respectivul film.
De fapt, dilema mea e urmatoarea: cum suna "tanti" la genitiv sau dativ? Nu de alta, da' "doamnei" parca n-ar aceasi expresivitate. Expresivitate care probabil ma face sa sun a copil tembel, da' totusi...expresivitate.
Sa revin la inghetata TopGun de vanilie. Dupa ce a ajuns intr-un stadiu avansat de descompunere (topire) au fost necesare eforturi acrobatice pentru a o impiedica sa imi ajunga pe rochie. Vanilia este intradevar o non-aroma, sau mai bine zis, o anti-aroma, dar are si ea avantajul ei. Chiar daca reusesc sa ma murdaresc pe toata fata, cum fac eu de obicei, fiind albicioasa, nu se vede de la distanta. Aici intervine respingatorul sirop de ciocolata. Negru, dens dar totusi lichid, dulce, concentrat si, in esenta...destul de gretos. Probabil e doar pentru cunoscatori.

Sa revin la film, sa nu revin la film? Pe scurt, un film cliseu despre un avion prabusit undeva cu multa gheata, oamenii mor pe capete si se mananca unul pe altul. Post-mortem desigur. Pentru cei mancati, ma refer. Nu-i tocmai cea mai grozava chestie pentru un prescolar, mai ales ca aia mureau de foame, iar mie nu-mi tihnea prajitura cu prune. Dupa respectiva experienta, am mai mancat prajitura cu prune doar o singura data, pe 8 decembrie 2007. Dar atunci a fost cu forta. Ma forta constiinta si ramasitele mele de bun-simt. Acum refuz mai usor chestiile nu tocmai apetisante ce imi sunt bagate pe gat.
Cred ca nu mi-a placut niciodata prajitura cu prune.

E absolut uimitor daca a citit cineva pana aici. Cred ca blogul meu va lua o pauza, ceva gen mahmureala dupa petrecerea aniversara. In acelasi timp cred ca o sa fie o mahmureala scurta, pentru ca plictisita sunt destul de des. Si am un motiv bun sa o dau pe sora-mea afara din camera cand scriu.

Era sa scriu un post despre cat de mult mi-a displacut august si ce luna esuata a fost, dar dupa ce am stat putin sa ma gandesc, a fost chiar cea mai faina luna a verii. Poate chiar a anului. As putea sa continui cu chestii pufoase si roz, dar demnitatea ramasa nu-mi permite acest lucru. Voi celebra luna septembrie cand ii va veni randul. Desi simt nevoia sa spun ca va fi o luna tare faina in ceea ce priveste albumele (Brand New ♥ si Muse) si toate serialele ce incep un nou sezon. Pare o luna numa' buna de stat in casa. Ce tampenie ca Parov Stelar si Luna Amara au concert in aceasi zi. In locuri diferite. Ce bine ca nu-mi place asa mult Parov. Ce rau suna ca am vazut deja Luna Amara de vreo 9 ori. Ce fain a fost totusi, ultimul lor concert. Si ce scurt. Cred ca m-am hotarat unde ma duc. Daca mentioneaza cineva cuvantul "obsedat" in acelasi context cu persoana mea, il asteapta o sesiune privata cu polizorul ce urmeaza sa-l cumpar din a 15-a mea bursa.

Pentru ca cineva a intiat o conversatie cu mine, si probabil urmeaza sa initiez si eu, la randul meu una, inchei acest post aniversat. Camera de tortura si polizorul cu alta ocazie.

Gândăcelul

2009-08-14T02:27:00.003+03:00

Post la 2 noaptea. Pentru ca pot.
Gandac urias de 3-4 centimetri la mine in camera. Mai degraba la picioarele mele. Picioare pe care le-am catapultat pe scaun cu un urlet. Dupa care a urlat si gandacul. In fine, poate a ras. Sau a suspinat. Sau a mormait. N-am de unde sa stiu, ca n-am studiat limba. Da' ceva sunet tot a scos. Acum se ascunde sub unitatea centrala (intrebarea este: cum a incaput acolo?), iar Vinnie il pandeste rabdator. Si eu m-as duce sa ma culc, dar sunt desculta in camera, si patul e la prea multi pasi distanta. De maine o sa incep sa port sosete, de mult mi-am propus chestia asta.
Cred ca gandacul a decedat, ca nu pare sa mai miste, iar Vinnie a trecut la o minge cu clopotei. De fapt, cred ca fiecare se preface ca a uitat de celalalt. Ar trebui sa-mi fie mila de gandac?
Sunt perfect constienta ca nu poate sa imi faca absolut nimic, si totusi, cand ma uit la el, asa pe spate, dand din cele prea multe picioare, nu ma pot abtine sa nu intorc capul si sa-mi contorsionez muschii fetei. Scarba sau greata nu imi e, cel putin nu rational si constient. Mai greata imi e de ciorba de burta decat de o colonie intreaga de gandaci vorbitori.

Si acum gandacul nu mai e unde era acum un minut. Inseamna ca tot aerobicul ce l-a facut ca sa se intoarca de pe spate a dat roade. Si acum s-a intors la familia lui, sa isi planuiasca razbunarea. Oare o sa rada lumea isteric daca ma hotarasc sa stau pe scaun cu picioarele sub mine pana de dimineata? Matzul s-a plictisit de vanatoare, deci nu mai am nicio speranta. Precum credeam, Vinnie s-a refugiat la mine in brate. Nu pare sa fie constient de pericolul ce ne pandeste pe amandoi.

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place să mă joc si mie,
Si mila trebuie să-ti fie
De spaima si de plansul meu!

...zicea Elena Farago, pe cand eram eu in clasele primare. Cred ca la autodictarea din Gândăcelul am luat eu prima mea nota mica, si anume un 7.
Cred ca tocmai m-am prins de ce am o aversiune fata de gandaci. Ma simt atat de iluminata incat cred ca o sa ma pot duce la culcare desculta.

The Earth looks better from a star

2009-08-13T21:05:00.005+03:00

Post scurt, scurt, scurt. Sau poate numai scurt. Niciodata nu-mi iese cum as vrea.
Am zis ca nu mai scriu o vreme in blog, ca-s "prost dispusa" cica, si iese ceva foarte blergh. Adica nicicum. Adica mai rau decat nicicum, mai degraba "naspa".
In fine, cred ca mai am ramase vreo 10 minute din buna dispozitie ramasa dupa marele meu succes culinar. Si anume, am reusit sa fac o pizza excelenta, de la zero.
Okay, poate nu chiar 10 minute, ca mai inainte m-am ales cu un sant transversal pe incheietura, courtesy of Vinnie. Ca imi da peste cap calculatorul, nici nu ma mai enervez. Sunt zen acum. Resursele organismului meu sunt orientate spre digestie si absorbtia nutrimentelor.
Interesant e, nu faptul ca mi-a iesit pizza, ci de ce m-am apucat sa-mi fac pizza. In fine, nici asta nu-i deloc interesant, dar momentan, nimic din ce fac eu nu e interesant. Si, mai rau decat atat, nu vreau sa inceapa facultatea. Am zis ca daca nu-mi place prima luna de facultate, ma tund la zero, cu o zi inainte de ziua mea. Asa, ca singură rebeliune a mea la 18 ani. Cred ca de fapt, doar am nevoie de un pretext pentru a face ceva ce cu siguranta o sa regret.
Revenind la pizza. In ultima vreme, am apucaturi de casnica. Si e tot mai accentuat. Am inceput saptamana trecuta cu crosetatul, am trecut la tricotat (deprindere pe care mi-am insusit-o cu succes) si astazi, privind in retrospectiva la vacanta mea, si cu groaza spre luna ramasa, ma gandeam ca un final ideal de vara ar fi undeva la o cabana, cu niste prieteni, la care eu sa le fac briose cu afine si prajitura cu zmeura. Nici macar nu-s in stare sa aprind cuptorul, da' asa vizualizez eu o zi perfecta. Dupa vreo 2 minute m-am prins si eu ca daca tot e sa visez cu ochii deschisi, sa ma vad intr-un hamac pe Coasta de Azur. Sau la un festival, ca tot vine Szigetul. Saaau macar undeva la verde mancand paine cu pateu. In schimb, ce am facut eu? M-am dus si mi-am facut pizza.
Care, precum spuneam, chiar a fost buna. Mai bine nu era, ca inca am chef de prajitura cu zmeura. Trebuie sa-mi gasesc preocupari ceva mai intelectuale. M-am apucat de citit, da' cam toate cartile de care m-am apucat le-am abandonat dupa vreo 70 de pagini. Unele le-am abandonat oficial, si in scarba, altele sunt inca in asteptare. Probabil vor ramane asa, pana cand cineva se apuca de facut ordine si sunt puse inapoi pe etajera, unde, desigur, voi uita de ele. Nu mi-am mai cumparat carti de o gramaaada de vreme, mai toate le-am primit cadou sau drept premiu. Am avut o tentativa cu o librarie online, da' neavand in minte un scop precis, oscilam intre Darkly Dreaming Dexter (de fapt, toate cele 5 carti din serie) si o carte despre Neutral Milk Hotel. Sau carti despre tricotat. Pe maine prevad o tentativa cu ceva colectie de nuvele sau de povestiri. Asa, de incalzire.
Ce mi-o placut primele pagini din "De ce iubim femeile"...eram convinsa ca o sa termin cartea. M-am plictisit dupa 76 de pagini, fiindca era aceasi poveste repovestita o data si inca o data si inca o data. In principiu, si in esenta desigur. Si toate femeile erau ori urate, ori proaste, ori amandoua. Si asta n-am dedus-o eu, ne era comunicat de catre narator. Probabil, dupa pagina 76, tipele se desteptau si infrumutesau.
Daca tot am ajuns aici, vreau sa mentionez faptul ca baia publica din centrul Clujului e incredibil de curata. Socant de curata. OMG de curata. Nici in capul meu nu e mai clara legatura dintre Cartarescu si baia publica din Cluj.

O sa le fac briose cu afine viitoarelor mele colege de camera in schimbul unei existente pasnice. Sper sa fie de acord.

We ride rollercoasters into the ocean

2009-08-07T00:39:00.006+03:00

Acesta nu este un post. Este de fapt o izbucnire. O mini-izbucnire.

...se prevesteşte a veni ploaia.

Dacă n-aş fi atât de enervant de sâsâită, aş posta şi link-ul către respectiva oroare. Să se prindă lumea de magnitudinea acestei scăpări.
12 ani de şcoală şi tot degeaba. Grea-i şi limba asta română. S-ar părea că faţa mea e un magnet pentru camerele de filmat. Desigur, însoţite de microfoane, pentru a-mi capta cele mai melodioase exprimări. Pentru a mă revanşa pentru torturarea limbii române, ~~acest post~~ această izbucnire este dotată cu toate diacriticele necesare. Este doar o măsură temporară, pentru că e deosebit de enervant să paste-uiesc fiecare "ă" şi "ţ".

Pentru a atenua şocul post-izbucnire, cel mai reuşit comic peste care am dat în ultima vreme:

Ahh, şi încă o chestie care mi-a mai plăcut astăzi. M-am apucat să citesc "Carte de colorat pentru orbi" de Maria Ellis, roman ce l-am primit ca şi premiu când am terminat clasa a 12-a. Momentan, mi-a rămas în minte o comparaţie, şi anume: "Sara râdea, avea dinţii albi şi drepţi şi ochi de veveriţă împuşcată [...]".

We live together in a photograph of time

2009-08-06T01:29:00.002+03:00

E foarte, foarte nasol cand te prinzi de propria-ti ignoranta. In doze nu foarte mari, da' astazi mi s-a intamplat de doua ori sa ma simt in acelasi timp iluminata de parca am descoperit adevarul existential, si proasta ca si atunci cand am luat monumentalul meu 3 la chimie. O sa si dezvolt, da' mai incolo.

Ieri, la 03:08 noaptea/dimineata m-am apucat de scris un post. Post in care, tot la 2 fraze ziceam "Ce post tembel, ce post tembel". Chiar ca a fost un post tembel. Blogger a binevoit sa-l salveze ca si schita, urmeaza sa-l sterg cat de curand. Dupa ce ca avusesem o zi chiar foarte faina, m-o izbit vreo douazeci de minute de depresie. Misto ca mi-a trecut asa de repede. Ideea e ca eu n-am nevoie de un Peter Pan sa-mi urle in ureche "think happy thoughts", subconstientul meu se descurca de minune si singur. Drept pentru care, pe la ora 4, desi moarta de somn, eram prea preocupata cu zambitul in bezna, ca sa mai adorm. In fine, nu-s chiar o psihopata dintr-aia ce explodeaza de atata gandit pozitiv. "Ohh, e 11 noaptea si am pierdut trenul. Tot raul spre bine, incantatorul nene intunecat ce se indreapta viguros spre mine ma va invata o noua tehnica de maturare. " Printre altele, nu mai vreau sa pierd trenuri niciodata. La cat de nevrozata am ajuns de chestia asta, cel mai probabil nu o sa mi se mai intample.

Am mai tras o expeditie prin Cluj, cica de explorare si de consolare ca nu ma mai duc la mare. Terapia prin shopping nu functioneaza prea grozav, mai ales ca dadeam peste o gramaaaada de chestii adorabile ce nu putea fi purtate decat la mare. Ahh, si ce bine mi-ar tine de cald puloverul meu nou, la un rasarit insotit de Ravel. Oh well, anul viitor.
Acum cateva minute mi-am amintit de o alta chestie de la mare. Era in Vama o....chestie gen stand, complicat de explicat, si totusi nu chiar. En fin, la aceasta chestie exista inghetata de cam toate aromele posibile. In globuri mici, mici, mici, dar totusi relativ accesibile ca pret, daca vroiai ceva doar de pofta. Eu, zgarcomana fiind, imi luam mereu doar cate un glob mic, mic, mic. La care probabil ma uitam cum ma uit si la un fulg de zapada ce sta sa mi se topeasca in palma. Aww, si tipul cu inghetata imi mai dadea cate un glob in plus, asa ca "ne-a tinut prea mult sa asteptam". Toata recunostiinta mea s-a manifestat, din pacate, doar printr-un "multumesc :D :D".

Ca tot am inceput sa vorbesc de mare, sa explic si inceputul postului, faza cu iluminarea si prostia mea. Care nu-i chiar prostie, da' parca prea mi-a intrat in sange sa sar dintr-o hiperbola intr-alta. Nici macar nu reusesc sa-mi dau seama de ce am ramas asa impresionata, ca nu-i cine stie ce. In fine, cand am fost anul trecut la mare, cantau in fiecare seara, la o terasa, o trupa ce facea coveruri, si anume The Juniors. O trupa destul de dragalasa, numa' buna pentru serile cand n-aveam chef de zbenguiala si stateam la masa cu apa cumparata de la alimentara. Am remarcat si pe atunci un dans de Hugh Grant in stadiu incipient, da' la Peninsula nu mi-a picat fisa. Nu mi-a picat fisa nici doua saptamani mai tarziu, a trebuit sa imi spuna altcineva ca Teddybear guy de la Ultimul Rand era solistul de la The Juniors. Ce sa spun, m-a indus in eroare freza. Am zis eu ca nu-i cine stie ce revelatie.

Saptamana trecuta cica am fost pe munte. Nu zic decat ca la jumatatea drumului ne-a prins ploaia si ne-a izbit grindina, si n-am fost nicicand mai fericita sa intru in batrana noastra masina. Asa uda si zgribulita cum era, mi-am scos player-ul din ascunzatoare si m-am apucat sa ascult Antony & the Johnsons. Pe langa toate chestiile ce nu le-am prins pana acum ascultand la boxe si "wow"-urile de rigoare, vocea lui Antony m-a dus cu gandul la Hans Christian Andersen, mai exact la Soldatelul de Plumb. Cat de frumos poate sa fie un simplu basm, unde un sfarsit fericit nu inseamna neaparat "si au trait fericiti pana la adanci batraneti".
Normal ca dupa ce timp de 3 ore am tot contemplat ce autor desavarsit e Andersen si "ce frumoooos" in sus si-n jos, mi-a fost rusine sa aflu ca mandrul e olandez si nu neamt, precum credeam. Mai ales ca e genul de chestie ce pare a fi stiuta de toata lumea.

Cred ca de data asta chiar am reusit sa scriu un post scurt. Nu de alta, da' maine trebuie sa ma trezesc relativ devreme.

Jelly jars and bird calls

2009-08-01T19:37:00.003+03:00

"Of all the recordings to emerge from the Athens-via-Denver collective called "Elephant 6", Neutral Milk Hotel's second album is the one that has worked its way under the most skins. "Magnet" magazine named it the best album of the 1990s, and "Creative Loafing" recently devoted a cover story to one fan's quest to understand why bandleader Jeff Mangum dropped out of sight soon after "Aeroplane's" release. The record sells steadily to an audience that finds it through word of mouth. Weird, beautiful, absorbing, difficult, "In The Aeroplane Over the Sea" is a surrealist text loosely based on the life, suffering and reincarnation of Anne Frank, with guest appearances from a pair of Siamese twins menaced by the cold and carnivores, a two-headed boy bobbing in a jar, anthropomorphic vegetables and a variety of immature erotic horrors. Mangum sings his dreamlike narratives with a dreamer's intensity, his creaky, off key voice occasionally breaking as he struggles to complete each dense couplet. The music is like nothing else in the 90s Indie Underground a psychedelic brass band, its members self-taught, forging polychromatic washes of mood and tribute. The songs stick to one narrow key, the images repeat and circle back, and to listen is to be absorbed into a singular, heart-rending vision."

Awww, eu de ce nu pot sa scriu asa frumos? In general nu reusesc sa trec de stadiul de "omg omg omg wow awesooooome". In fine, astazi ascultam pe masina Neutral Milk Hotel, si nu puteam sa inteleg cum am putut sa ascult vreodata orice altceva. Mai presus de nivelul meu de intelegere era si faptul ca aveam doar 7 piese pe player. Cred ca NMH e genul de trupa care o sa ajunga sa ma faca de ras, pentru ca tot drumul abia asteptam sa ajung acasa, sa ma pot apuca de invatat o piesa. Normal ca m-am enervat dupa ce, in incercarea de a-mi acorda chitara, am dezacordat-o mai rau, urmeaza sa mai incerc cand sunt mai calma si cu urechile desfundate. Desi cand mi se desfunda complet urechile, s-ar putea sa-mi pice entuziasmul, dandu-mi seama din nou ca ar trebui sa-mi fie interzis oficial sa cant cu vocea.
Mai vroiam sa scriu ceva de NMH, si implicit, de Jeff ♥, daaaar parca orice as zice, ii aduc la un nivel inferior, accesebil, simplificat. Trebuie sa invat ceva expresii pompoase, dupa care mai incerc.
Prefer interjectiile si exclamatiile.
!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Teoretic ar trebui sa urmeze ceva gen de relatare a ultimelor doua zile de Peninsula, da' parca vad ca iar trag un post dintr-ala plictisitor, pe care pana si mie mi-e lene sa-l citesc pana la capat.
Pe scurt:

Kumm au fost din nou absolut fantastici. Pe de-o parte, ma umpleam cu tone de energie, pe de alta, saream, cantam si dansam cu n-am mai facut-o de mult, consumandu-mi ultimele grame de energie acumulate pe parcusul celor cateva ore de somn. Bine ca era praf si mizerie la OCS, pentru ca dupa concert, era deosebit de tentant sa ma arunc undeva pe iarba si sa stau acolo pana dupa Prodigy. De la concertul Kumm am si o amintire tare frumoasa, si anume un disculet din tamburina lui Cata, pe care l-am pus undeva la loc sigur, pentru a-l transforma in gâtlegău cand ma prinde cheful. Piesele noi suna "omg wow awesome exclamatii!!!!", as fi vrut sa cânte si Tântar, dar am sa ma multumesc cu bucatica pe care am prins-o la proba de sunet. Asta a fost un alt concert din Peninsula in care-mi mai scapa cate un gand referitor la studentia mea ce se prevede a fi destul de reusita. Pentru mine a fost primul concert fara Domi la tobe :(, daaar Paul, tobosarul nou se descurca binisor. Din nou, populatia feminina s-a delectat putin cu privelistea. O prietena care ii vazuse si in iunie il descria pe Paul drept "Jude Law pe scăunel", da' parca nici nu se compara. Pe langa el, Jude Law e mic, turtit si păros.
De Nine Inch Nails chiar nu cred ca mai are rost sa zic ceva. Nici nu sunt tocmai cea mai potrivita persoana pentru a vorbi de ei, si cred ca orice as spune ar fi in plus. M-am bucurat foarte, foarte, foarte tare sa aud I'm Afraid Of Americans, daca nu e Bowie, e okay si Reznor.
Ultima zi a fost si ea okay, mi-am mai zvantat parul pe Guerrilas, m-am prins ca nu trebuie neaparat sa pricep despre ce-i vorba intr-o piesa ca sa ma simt bine pe ea (Tankcsapda) , Grimus incep sa ma prinda si pe mine, siiiii Prodigy au fost exact cum m-am asteptat. Adica, din punctul meu de vedere, nu prea grozavi. Vreo doua piese am stat si eu in picioare, dupa care m-am trantit pe iarba. Pe cand toata lumea nu mai putea de cald, eu tremuram de frig cu 3 bluze pe mine. Din fericire, concertul a fost destul de scurt, deci am scapat repede.
Si cam asta a fost Peninsula de anul asta, ceva mai exciting decat am reusit eu sa o povestesc. Sunt curioasa cum am iesit in interviul care mi l-au luat ceva televiziune pe cand paraseam luni campingul. "Ne pare rau, ne grabiiiiim, PIERDEM TRENUL!!!!" (eu eram sincer convinsa ca o sa intarziem), dar degeaba, tot n-am scapat. Am fost socata de cate clisee pot sa imi iasa pe gura intr-un timp atat de scurt, dar si de cat de articulata si coerenta eram cu un microfon trantit in fata. Abia dupa aia m-am prins ca gesticulam de numa' , mana mea fiind umpluta cu varii inscriptii realizate in vremuri ceva mai "vesele".

Aceleasi inscriptii s-au incapatanat sa-mi ramana pe mana si cand m-am dus sa-mi confirm locul la facultate. Mi-am semnat contractul de studii cu Facultatea De Medicina Veterinara, avand pe mana scris falnic "SEX CU ANIMALELE" plus desenele explicative.

Ahh, si m-am prins astazi ca eu chiar imi iubesc matzul. Adica pe Vinnie. Intr-un mod complet platonic desigur, e inca minor, dragul de el. Desi ma aleg cu un nou set de zgarieturi in fiecare zi, si ar fi ideal sa aiba coltii ceva mai rotunjiti si sa-si infiga ghearele ceva mai superficial, momentan e cel mai tare matz. E complet lipsit de independeta tipic pisiceasca, si mereu tanjeste dupa companie. De obicei ii e lene sa se deplaseze el la cea mai apropiata fiinta umana, asa ca oriunde ar fi prin casa, se tranteste in fund si incepe sa miaune disperat. Stie ca o sa vina cineva in urmatoarele secunde sa il ia in brate, si atunci incepe sa toarca furtunos pentru cel putin 15 minute. Inca nu poate sari chiar peste tot, da' pentru el nu-i problema, trage niste veritabili "puppy dog eyes" si se trezeste saltat unde vrea el. S-a plictist de restartat calculatorul, in ultima vreme il pasioneaza rasturnatul plantelor si franjurarea perdelelor. De dormit, e de neconceput sa doarma singur. Ahh, si desigur, e destept. Normal ca-i destept, ca altfel nu se putea de la matzul meu. Nu stiu sa motivez acum de ce-i destept, inca nu si-a manifestat latura intelectuala prea mult, da' sunt convinsa ca e un geniu felin.

Peninsula ziua 1: One more, weekend, of lights and evening faces

2009-07-31T15:16:00.005+03:00

Ziua a doua de Peninsula, sau cum i-au zis desteptii aia, "ziua 1", cum ii zicea cam toata lumea "ziua Tiesto" (urmat de un bleaaah), a avut loc fix in urma cu o saptamana. Iar eu momentan nu am chef sa scriu, da' stiu ca daca nu scriu acuma, nu o sa se mai intample chestia asta. Pentru ca detaliile demne de mentionat se vor fi evaporat in zari indepartate.

Dat fiind ca era "ziua Tiesto", 24 iulie nu se prea anunta promitator. Si desigur, nici nu ne-a depasit asteptarile. Dupa deja clasicul vegetat la umbra langa strand, dusul de gheata de 45 de secunde, painea noastra cea de toate zilele cu pateu, am binevoit sa ne deplasam spre scene. Pe scena principala incepuse deja de o vreme Vama, si desi era o caldura infioratoare, public era destul. Probabil asta era efectul pe care dorea sa il obtina Chirila cand si-a dat tricoul jos si si-a inceput miscarile de rotatie a bazinului. Pentru ca il vazusem cu mai putin de o saptamana in urma, totul mi s-a parut extrem de plictisitor. Fix aceleasi replici in aceleasi momente, aceleasi miscari, aceleasi expresii faciale si aceleasi priviri. Singurul lucru diferit a fost culoarea pantalonilor lui Chirila. Ahh, si noua sa freza semi-post-punk. Nu ca as stii eu cum arata frezele post-punk.
Cum n-aveam chef de alta predica de "copiii nostri violeaza babele" si "traditiile noastre omorate de UE", am zis ca pornesc la explorat cu Sanda. Expeditia noastra n-a durat prea mult, pentru ca din barlog (oficial Ursus Party Tent) se auzea ceea ce parea a fi o trupa tinerica ce se descurcau binisor cu un cover. Habar n-aveam cine erau, dar ne-am asezat confortabil pe jos si am inceput sa ne delectam privirile, Sanda la bassist, eu am ochit chitaristul. Adica un tip cu moaca de ursulet adolescentin cu ochelari de soare, ce tragea dansuri de Hugh Grant. Adica un deliciu vizual. Si desi nu erau cine stie cat de impresionanti muzical vorbind, trebuia sa trec peste trauma pieptului transpirat al lui Chirila. Dupa ce s-a terminat concertul, si implicit am terminat cu salivatul, tipii s-au si prezentat. Urmat de multe "wtf-uri", am aflat ca astia erau Ultimul Rand. Adica trupa la care statusem anul trecut doar pentru ca nu mai statea cam nimeni, si care, sincer, ma plictisisera ingrozitor. Desigur, componenta era una diferita, Teddybear-guy fiind o schimbare, din punctul meu de vedere, foarte bine venita. Au progresat chiar destul de mult de anul trecut, si de data asta ma refer la muzica. Au predominat coverurile, da' nu strica sa ramana asa o vreme, pana-i izbeste creativitatea.

Dupa Ultimul Rand, ne-am dus si noi sa-l vedem pe Pavel Stratan. A inceput aproape pe nesimtite, am impresia chiar ca prima piesa a fost Eu beu. Lumea s-a strans repede in fata scenei, dar noi, oricat de confortabil ne-am fi asezat, nu aveam rabdare de asa ceva. Era doar Pavel Stratan, fara band, si pur si simplu nu am suportat sa il aud cantand pe negativ. Am inteles ca pe parcurs a devenit mai distractiv concertul, dar nu-mi pare foarte rau, fiindca noi ne-am dus la Neo.
In brosura erau prezentati ca electropop, cu o tipa la voce, deci pentru mine nu prea prezentau niciun interes. Dar...wow. Poate ar fi mers mai bine daca nu era asa devreme, daca era ceva mai intuneric si ceva mai multa lume. Si asa, un mix foarte interesant de genuri, si trebuie sa recunosc, si de data asta am avut eyecandy, si anume solistul, la care se holba cam toata populatia feminina. Ieri aproape numai Neo am ascultat acasa, chiar imi pare rau ca nu ascultasem nimic inainte de Peninsula.

La Sarmalele Reci deja nu mai prea conta ce se intampla pe scena, fiindca eram deja prea bine-dispusa si cu prea mult chef de miscare. Ne-am invartit, am dansat, am mai cantat, am mai trimis in origini diverse exemplare ale publicului Tiesto. Ahh, si era un tip cu free hugs pe care am sarit cu avant si care ne-a mai invartit si el putin.

Apoi n-a urmat nimic interesant, pe la Tiesto nu ne-am dus ca "era sub demnitatea noastra". Trecand pe langa scena l-am auzit remixand o piesa de-a lui Bowie, D.J., care are refrenul cam asa "I am a D.J., I am what I play". Apoi a urmat faza de Ioana scandalizata, "screw you, screw you, screw you, you're no Bowie! die, die, die!" . N-a durat prea mult timp faza asta, pentru ca mi s-a facut foame. Yay kurtos. Cu punctuletele de rigoare, pe care mi-e lene sa le caut.

In rest, am tot sezut printr-un loc si altul, enervandu-ne de prezenta tipelor in "fustite" si tocuri, cu anexele lor, burtosii libidinosi.

Yay, am reusit sa scriu un post scurt spre mediu. Multe realizari pe ziua de astazi. Printre care si faptul ca mi se plimba un paianjen pe mana, iar eu nu m-am crizat, doar l-am suflat jos. Cand s-a urcat din nou pe mana mea a fost mai nasol, m-am intors pe toate partile si m-am dus sa fac duş, nu cumva sa mai fie si altii pe care sa nu-i fi observat.

Alta chestie foarte, foarte, foarte importanta. Deosebit de importanta. Vitala de-a dreptul. Okay, poate nu tocmai. Ioana vrea tricou cu Bowie. Mi s-a pus mie pata. Si vreau tricou cu Bowie. Ca sa-mi inec amarul ca respectivul isi traieste linistit batranetea alaturi de sotia lui sexoasa. Daca stiti vreun site romanesc, sa-mi spuneti. Mi-e lene sa imi iau de pe un site strain, desi parca vad ca acolo o sa ajung intr-un final.

Peninsula ziua zero: Down to earth or high above?

2009-07-30T12:21:00.008+03:00

In ultima vreme mi-e atat de incredibil de lene sa fac...in principiu, orice. Lenea asta cam include si scrisul in blog, da' parca, parca inca nu mi s-au risipit de tot endorfinele de la Peninsula, deci mai exista inca speranta ca eu sa consemnez evenimentele petrecute pe parcusul a 4 zile ireal de reusite. Spun ireal pentru ca eu nu prea sunt genul de persoana care sa se "distreze". Nici macar nu suport cuvantul "distractie", mi se pare ca suna atat de groaznic de urat, destrabalare si desfrau à la Lapusneanu, sau alti crai medievali. In functie de dispozitia mea, mai primeste conotatii copilaresti, aducandu-mi aminte de momentele din tineretea mea zbuciumata. Ma refer desigur, la matematica distractiva. In schimb, echivalentul englezesc, si anume "fun", e un cuvintel asa de inocent si inofensiv, adorabil de-a dreptul.
Dar dupa Peninsula, cuvantul "distractie" si-a mai curatat din reputatie pentru mine, aproape a devenit acceptabil de folosit intr-o conversatie ce nu se refera la clasele primare. N-a avut loc totusi, nicio metamorfoza spectaculoasa, dupa cat le-am enervat pe fete, s-a simtit clar ca tot eu eram. Si aceasta enervare a inceput, pentru ele saracele, chiar cu o zi inainte. Le-am cam scurtat berea pre-peninsula, le-am trimis la culcare inainte de 12 si le-am trezit inainte de 7. Normal ca mie nu mi-au iesit planurile, incercand sa adorm pe cand sora-mea si prietena noastra, ramasa peste noapte la noi, urlau la The Grudge. Asa am ajuns sa ma uit la un film de groaza, stiind ca urmatoarele nopti o sa le petrec in cort. Bine ca nu au mai avut chef de Blair Witch Project, altfel ma culcam si eu cand rasarea soarele. Ultimele noastre ore de somn au fost presarate de scormonitul lui Vinnie prin litiera, Vinnie pe sub plapuma, Vinnie pe picioare, Vinnie jucandu-se cu clopoteii, Vinnie daramand chestii prin bucatarie, Vinnie miorlaind dupa atentie. Imi spunea mama ca inainte sa ma trezesc, Vinnie dormea dus (in sfarsit!) pe pieptul meu. Si de asta il iubim noi pe Vinnie.

Intr-un final mult asteptat, a venit si dimineata, si ne-am deplasat spre autogara. Nicio surprindere cand jumatate din lumea de acolo era cu rucsaci in spate, cu izoprenele si corturile pregatite. Locuind asa aproape de Peninsula, mare parte din populatia bistriteana migreaza in fiecare iulie spre Mures, anul asta totusi, din pacate, ceva mai putini. Problema a aparut cand sa ne urcam in microbuz, noi fiind 5 cu ditamai bagajul, si inca cel putin vreo 4 persoane ne imparteau destinatia. Dupa ce s-a saturat de facut misto de noi, soferul a binevoit sa porneasca, iar noi am stat cu bagajele pe unde am putut, in brate, pe culoar, la altcineva in brate. Noroc ca stateam langa doi tipi destul de intelegatori, ce spre deosebire de marea majoritate a populatiei masculine, n-au murit daca n-au stat cracanati cele 2 ore.
In spatele meu voma un nene, atat de silentios si de discret, incat doar mirosul il dadea de gol. Acelasi miros ce a facut-o si pe sora-mea sa vomite. Voma la punga se auzea si mai in spate(noi am stat chiar in fata).

Am ajuns la Complexul Week-end inainte de ora 11, ceea ce am crezut noi ca era destul de devreme. Spre deosebire de anul trecut cand la control te intreba "Ai cutite? Nu? Atunci du-te.", acuma i-a apucat paranoia. "Ai cutite? Nu? Atunci hai scoate tot din rucsac". Bine ca am obiceiul sa imi segmentez bagajul in pungi, si n-am avut multe de facut. Si-au bagat nasul prin toate buzunarele, au facut glume handicapate si au trecut la urmatorul. Bine ca nu era venit pe atunci detectorul de metale, pentru ca mare ne-a fost surpriza cand am desfacut punga cu mancare si am vazut ca mama ascunsese pe acolo un briceag. Respectivul briceag, ce ii apartine lui tata si are mai multi ani decat mine, se numeste de acum "Lingurita", si se foloseste in urmatoarele contexte "Lauraaaaaaaa, da-mi putin lingurita sa imi intind pateul", "Sandaaaaaaa, unde-i lingurita, ca vreau sa impart rosia in doua".

Oricum, ziceam ca am ajuns pe la 11. Anul trecut am ajuns cam tot asa, si am avut un loc de cort perfect, chiar la intrare in camping, langa dusuri, suficient de aproape de WC-uri pentru urgente si suficient de departe incat sa nu le simtim mirosul. Anul asta am nimerit...fix in fundul campingului. Mai departe de noi erau vreo 2-3 corturi doar, dupa care papusoi. Si de parca n-ar fi fost de ajuns, campul era proaspat cosit, si pe langa clasicele pietre ce ne intrau in spate, de data asta erau ceva gen de tulpini mutante, ce ne-au strapuns cortul si au trecut chiar si prin izopren. Am incercat sa mai taiem din ele cu lingurita, da' degeaba, ori kryptonite ori nimic.

Pana la concerte am zacut undeva la umbra, pe la strand. Complet neinteresant, si totusi atat de reconfortant.
Prima trupa pe care am prins-o a fost Tabassco, destul de dragalasi, cantau mai mult coveruri, da' se descurcau binisor. Normal ca eu abia asteptam Luna Amara, prea multa vreme trecuse din ianuarie, si mai multa vreme trecuse de cand ii vazusem undeva fara scaune. M-am plasat frumos in fata, si am asteptat. Si am asteptat. Si am mai asteptat putin. Incepusem sa ma enervez putin, pentru ca, urat din partea mea, credeam ca astea-s fite de rockstar. Si-au cerut scuze pentru intarziere, si-au inceput cu ce altceva, decat Rosu Aprins, unde, ca de obicei, parca mai tare canta publicul decat ei. A urmat Kill The Dancer, o melodie ce mie mi se pare absolut superba, dar genul de piesa pe care nu ma vad cantand-o alaturi de trupa, sau in cazul asta, alaturi de Nick. O piesa care suna atat de personala, atat de "a lui si a nimanui altcuiva", imi pare un sacrilegiu sa mi-o insusesc cantand alaturi de ei. De fapt, orice intrerupere, orice manifestare pe timpul piesei e ca un sacrilegiu. Spre sfarsitul piesei, a aparut si Sorin, iar concertul a continuat cu Into Another. Intotdeauna mi-a placut enorm de mult vocea lui Nick, si de data asta a fost la fel. Genul de voce care, pe piese cum sunt astea de pe albumul nou, te rascoleste, te intoarce pe toate partile, te face sa explodezi, dar in acelasi timp, te impacheteaza, te inchide, te ascunde. De obicei ma enervez daca ma surprind gandind in timpul concertelor. Imi dau o palma imaginara peste cap si trec mai departe. Dar de data asta, eram absorbita intr-o visare atat de placuta, incat nu vroiam sa ma trezesc. Nu ma puteam gandi decat la ce studentie frumoasa o sa am din cauza oamenilor din fata mea.
Cam asta e starea mea in timpul concertelor Luna Amara. Dar asta a fost putin diferit. In alte ocazii, cand vedeam ca Nick isi ia chitara si ii cedeaza locul la voce lui Mihnea, parca parca, imi parea putin rau. Era o rupere prea brusca din mult prea placuta amorteala anterioara, prea multi nervi si prea multa frustrare imi era aruncata in fata. Nu stiu ce-a facut, si cum a facut, dar la concertul asta, parca si-a aratat o alta fata. Sigura concluzie pe care pot sa o trag este ca s-au autodepasit cu ultimul album. Inca nu-mi place Little Sun, schimbarea n-a fost chiar asa mare. Probabil o sa imi fie dor de concertele cu "Oras pierdut in fum-ă, nefericit oricum-ă" , dar sper ca atunci cand va veni acel moment, acelasi dor o sa ii cuprinda si pe ei.
Din pacate, din cauza unor neintelegeri, concertul s-a terminat "inainte sa-i vina vremea", dar a fost suficient de concentrat incat sa ne ajunga doza de Luna Amara pana data viitoare.

Alte constatari de ziua zero:

Peninsula - locul unde berea e mai ieftina decat apa.
Dansatul pe dnb nu e, cum ar zice englezii, fizica nucleara.
Fix pentru ca nu e fizica nucleara, dnb-ul e groaznic de plictisitor
Petit beurre for life
Wtf, de ce nu se prinde lumea ca daca vreau sa omor pe cineva, nu am nevoie de mini-briceag, imi ajung betele si cuiele de la cort
Omuletii verzi sar pe tine sa faca poze doar cand esti in cel mai avansat stadiu de nepieptanare si nespalare
Ahhh, cum am putut sa uit?! De ceva vreme, Luna Amara au un nou chitarist, Mihnea-Andrei, dar asta a fost prima oara cand l-am prins si eu. Foarte, foarte tare tipul
Inca un ahhhh, ca acuma ma uitam la ceva videouri. Eu cred ca-s handicapata, da' niciodata nu observ proiectiile la concerte. Serios. Niciodata. Abia daca le-am observat la Muse, unde se pare ca au fost mega-wow.

Pentru ca scriptul de "read more" e prea complex pentru creierul meu obosit, inchei postul asta aici pana nu ma lungesc prea mult, restul de Peninsula dupa ce ma alimentez.

Secret alphabets

2009-07-12T22:52:00.005+03:00

Pe cat de mult imi plac mie introducerile, pe atat de greu mi-e sa scriu una. Asta pentru ca, precum am invatat, introducerea trebuie sa contina o idee principala, ce urmeaza a fi dezvoltata. Problema este ca momentan habar n-am despre ce sa scriu. Adica stiu, da' parca nu merge ca subiect principal al postului. Mai degraba o constatare dintr-aia, pe care o fac cand nu vreau sa ma despart de tastatura. Sau n-am chef de incheiere. Cred ca am o problema cu virgulele. Ale mele pur si simplu imi par prea artificiale. Asta pentru ca, atunci cand vorbesc, ori n-am nevoie de semne de punctuatie, ori folosesc doar "...". Ceva de genu' :

bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla. -pauza ca sa respir- bla bla bla bla bla bla bla bla bla -fullstop-

Saaaau ceva de genu' :

blaaaaaa......ăăăăăăăă.....blaaaaa...ăăăăăă -fullstop-

Asta teoretic a fost o paranteza. Si momentan am iar probleme cu butonul de italic. Dar de data asta sunt calma. Am invatat sa fiu zen dupa ce matzu mi-a daramat o planta. Si a sarit pe perdele. Si pe mine. In fine, imi mai scapa cate o injuratura daca isi infige ghearele prea tare.

Siii acum m-am prins cum sa rezolv problema. Yay pentru html. Boo pentru rotitele ce se misca putin cam incet.

Mi-am amintit de ce scriu acum in blog. Pentru ca fix cand am chef sa vorbesc cu lumea, nu am cu cine vorbi. Si se intampla destul de rar sa am chef de povesti. De obicei imi dispare cheful cand apare cineva cu care as putea vorbi. Asta pentru ca imi dau seama ca nu prea am nimic de spus. Sau cel putin nimic interesant. De exemplu astazi m-am trezit jenant de tarziu, am mancat pranzul, am curatat litiera (the highlight of my day T_T)....si cam atat. Ah, si m-am uitat la un film complet neinteresant pe care o sa il uit in decursul urmatoarelor ore. As putea sa abordez teme generale, universal valabile, gen politica, transcendenta, literatura, societatea evil si corporatista din ziua de astazi etc etc etc. Problema este (vai, dar cate probleme totusi) ca in momentul de fata mi s-ar parea mai interesant sa discut despre frezele lui David Bowie de-a lungul timpului. Acum vreo 2 ani m-am hotarat ca de Halloween ma voi costuma in Bowie cum era pe coperta de la Alladin Sane, dar inca n-a fost sa fie. Chestia cu Halloween-ul a functionat doar in generala, pe urma a inceput toata treaba cu "Dar vai, cum sa celebram o sarbatoare pagana?" si "Americanii sunt diabolici, omg globalizarea". Eu voiam doar sa ma manjesc pe faţa ca David Bowie -sadface-.

Cred ca prea mi s-a urcat la cap toata chestia asta cu absolvitul liceului, pentru ca am inceput sa ma cam simt batrana. Asta pentru ca a trecut vremea in care ma duceam la concerte in Ambasador doar de dragul de a ma duce, de cele mai multe ori fara sa imi pese ce trupe canta. Sa stiu cum se numeau - un mare bonus. Iar pentru cine nu stie, Ambasador este o minunata pivnita intunecata si murdara, iar prezenta oricarei persoane acolo pur si simplu nu poate fi justificata in mod rational. A trecut aproape un an de cand n-am mai fost, dar, desi in sfarsit se mai intampla cate ceva pe acolo, n-am niciun chef de experienta ambasadoriana. La fel ca o baba care de anul nou se culca inainte de ora 12. Si orice chestie copilareasca pe care ar face-o nu o face sa para mai tanara, doar senila.

Okay, okay, adevarul este ca m-am apucat de postul asta doar ca sa ma plang ca nu mai am nicio obsesie alimentara careia sa ii dau semnificatii poetice. Sau cel putin sa ma prefac, pentru ca ar fi cam ciudat sa fii obsedat de inghetata pur si simplu. Problema este (trebuie sa deschid un dictionar de sinonime, serios) ca e vara. Si toata lumea mananca inghetata vara. Si tuturor le place inghetata la 35 de grade. Si cum, in adancul meu, sunt un copilas indie in profunda si amara negare, probabil nu o sa mai am chef de inghetata pana cand afara nu se fac 15 grade.
Varianta cu Skittles a cazut si ea, cam in momentul in care toate magazinele "de la colt" s-au aprovizionat cu Skittles. Pana si la Profi se gasesc. Nici macar nu mai au un gust asa de bun acuma ca toata lumea mananca Skittles.
Problema mea s-ar rezolva daca as gasi asa ceva: the wonder of all wonders. Adica perfectiunea. Doar ca ma indoiesc ca am vreo sansa.

As putea sa fac si pe copilu' hardcore si sa mananc asa ceva, dar ultima oara cand am incercat chestia aia (adica acum vreo 8 ani), nici macar nu a trecut de primul stadiu al digestiei. Adica am scuipat-o. Si am jurat ca nu mai mananc asa ceva niciodata.

In fine, maine seara imi fac briose cu afine, va trebui sa ma multumesc cu ele.

Probabil mai aveam ceva de zis, dar sunt destul de ocupata cu a-mi convinge pisica de faptul ca a face limbo pe sub cablurile de la calculator nu este o idee buna.

Fava beans and a nice Chianti

2009-07-10T23:58:00.004+03:00

Ahh, se pare ca n-am mai scris de ceva vreme. Cel mai probabil pentru ca eram prea ocupata savurand orele in care puteam sa stau si pur si simplu sa nu fac nimic. La inceput a fost chiar foarte satisfacator, atat de satisfacator incat ma trezeam dimineata cu un chef nebun de...a sta. Am invatat chiar sa imi apreciez peretii, cu toate petele de sânge de ţânţar si de paianjen de pe ei.
O saptamana totusi mi-a fost de ajuns, asa ca m-am intors si pe aici.

Un alt motiv pentru lenea de a scrie pe blog a fost faptul ca mi-am dat seama cat de utile pot fi monoloagele interioare. Adica la ce bun sa ma chinui sa scriu despre dilema mea referitoare la diferentele dintre ocru si oliv, cand pot pur si simplu sa ma gandesc la asta in liniste, fara sa induc in eroare alti oameni. Pot sa folosesc ce forma de plural am chef, fara sa consult dex-ul intai, pot sa folosesc cuvinte inventate si nu trebuie sa google-uiesc diacritice pentru cuvintele aiurea.
In caz ca va intrebati, ocrul dă mai mult spre galben, iar olivul - mai mult spre verde. Cel putin asa am impresia. Ocru suna totusi ceva mai fancy, cred ca in ceva schita de-a lui Caragiale culoarea era asemanata cu cea a oului de raţa. Nu ca asta ajuta prea mult, dar ma gandesc ca nu poate fi o culoare prea dubioasa pentru ca, in caz contrar, oamenii n-ar mai prea creste raţe. Poate doar cei pasionati de extraterestrii cu oua verzi.

Acum ca, in mare masura, am elucidat misterul, pot trece mai departe. Am terminat cu BAC-ul si am terminat chiar cu bine. Pe masura ce trecea cate o proba, deveneam tot mai putin stresata, asa ca nu am explodat. Pastrez efectele speciale, artificiile, pentru prima sesiune.
In pauzele (ce ocupau cam 75% din timp) dintre sesiunile de invatat, m-am apucat sa citesc un webcomic, si anume Questionable Content. Care este cea mai awesome chestie de pe tot internetul. Serios. Si nu doar pentru ca trupa preferata a unuia dintre personaje e Neutral Milk Hotel, desi asta ar trebui sa fie suficient pentru mine. Toate referintele, de fapt, sunt foarte savuroase. Yay David Bowie si serial killers. Pe la numarul 500 se cam transforma in telenovela, da' daca are lumea rabdare sa ajunga pana acolo, deja nu mai conteaza. Eu momentan am ajuns pe la 1300, ceea ce e destul de trist, avand in vedere ca in total sunt 1445 de comics.
Sunt cam in aceasi situatie ca atunci cand m-am uitat la 3 sezoane din House in mai putin de 2 saptamani, si apoi a trebuit sa astept luni intregi, doar pentru a trebui sa ma multumesc cu un amarat de episod pe saptamana.
Apropo de House, absolut cel mai tare moment a fost intr-un episod din sezonul 3, in care House, cu un accent desavarsit, spune "Quid pro quo, Clarice". Cred ca m-am uitat de cel putin 20 de ori la respectiva faza. Singura mea scuza e ca era in jur de 3 noaptea, ora la care ratiunea aluneca intr-un somn adanc.

Printre altele, de vreo saptamana, avem un nou membru in familie. Proudly introducing Vinnie, botezat dupa dragul de Vincent Cavanagh, pentru ca s-a nascut cam pe cand m-am dus eu la Anathema. Stiu ca nu demult ziceam ca imi voi numi urmatoarea pisica Morrissey, da' parca nu i se potriveste numele de niciun fel. Cred ca dupa (si daca) il castram, o sa se potriveasca de minune.
Momentan nu pot sa scriu lucruri prea dragute despre el, incerc sa ma prefac ca sunt nervoasa pe el. Si da, trebuie sa ma prefac (in scopuri educative), pentru ca la ce priviri imi trage, imi cam anihileaza nervii in doua secunde. Astazi a reusit performanta de a imi reseta calculatorul de 7 ori, si inca supravietuieste. Are noroc ca e pisica, daca as fi avut un copil care sa faca asa ceva, probabil dupa a 2-a resetare l-as fi inchis intr-un colt stramt si intunecos. Fara mancare sau apa.
Ma intreb de ce nu poate fi ca toate pisicile normale, sa traga jos perdele si sa darame vaze. Asta e mai cu mot, simte nevoia sa imi convinga calculatorul sa ma bombardeze cu "corrupt file". In fine, macar m-am invatat sa nu mai sar peste "check disk".
Ahh, si e cea mai miorlaita creatura de pe planeta. Nimic nu e in stare sa faca singur, trebuie sa fie mereu cineva prezent cand isi pune in aplicare planurile de dominare a planetei. Practic ma implora sa il iau in brate ca sa isi infiga ghearele in mine, sau ca sa poata ajunge pe birou, sa imi strice monitorul. Se pare e absolut fascinat de cablurile de alimentare.

Ahhh, si mi-am luat astazi biletul la Peninsula :D Mai sunt 2 saptamani pana va incepe cu adevarat vacanta mea.

[totul e calm]

2009-06-28T20:48:00.006+03:00

Azi noapte, sau mai bine azi dimineata, asa pe la ora 4, cand nu puteam dormi datorita cafelei consumate cu 12 ore in urma, m-am gandit si la blogul meu. Mai exact la faptul ca ultimul meu post e destul de infricosator...sau mai bine zis nereprezentativ pentru blog. Pe mine oricum m-ar speria. Desigur, eu sunt foarte fricoasa, asa ca o posibila reactie a mea este destul de irelevanta. Eu ma sperii si sar in sus si cand imi misc capul si imi mai ajunge o suvita de par pe umar.
In fine, ideea este ca singurul scop al postului asta este sa il impinga pe anteriorul ceva mai jos pe pagina. Normal ca mi-ar fi mai usor sa apas pe "stergere" si gata, dar where's the fun in that?
Marea problema este ca nu prea am despre ce sa scriu, si ca de fiecare data cand intampin problema asta, pur si simplu scriu despre faptul ca nu stiu ce sa scriu. Apoi scriu despre faptul ca scriu ca nu stiu ce sa scriu. Si asa mai departe. Si cumva, cumva se aduna paragrafele.

As putea mentiona toate chestiile pe care le fac in loc sa invat. Din nou, intampin o problema, si anume ca nu fac nimic. Dorm si beau cafea si mai dorm si mai casc si tot asa. Imi place cana mea de cafea. Care de fapt, si din pacate, nu e a mea. Sarmana cana nu are un simt al identitatii pentru ca nu are un proprietar bine definit. E pur si simplu o cana dintre cele mult prea multe cani din dulap. Dar parca e facuta special pentru mine. Cafeaua mea n-ar mai fi la fel fara ea. Spun ca e facuta pentru mine pentru ca se potriveste perfect pe genunchiul meu, ar putea sa stea cu orele pe el fara sa cada. Asta imi aminteste ca ar trebui sa adopt o alta pozitie in fata calculatorului. Dar asa nu mi-as mai putea incalzi genunchiul cu o cana de cafea. Ma mira faptul ca pana acum nu am varsat-o niciodata. Asta dovedeste caracterul magic al canii.
Dar adevarata drama existentiala a canii mele este faptul ca exista in casa doua cani identice. La fel de speciale si cu acelasi echilibru fenomenal pe genunchiul meu. Doua cani intre care eu nu fac nicio diferenta. Si ma prind de chestia asta doar cand imi beau cafeaua si pe birou se afla cana folosita cu o zi in urma. A se observa ca am o problema cu facutul curateniei. Si cu repetitiile. Mai ales cu repetitiile. Pe mine personal nu ma deranjeaza. Sper ca nici pe corectorii de la BAC.

De asemenea, acum mananc jeleuri albastru cu roz. Ma gandeam ca poate v-ar interesa. Este foarte probabil sa ma insel. Wee, si am gasit si unul galben cu albastru ♥

Daca, ajunsi pana in acest punct (un lucru cu adevarat admirabil), v-ati plictisit, puteti sa va uitati la urmatorul sketch, care este chiar destul de amuzant.

Okay, adevarul este ca toata treaba cu pretextul, enuntata mai sus, este o mare prostie. Pentru ca mie imi place sa sperii lumea. Siii, din pacate pentru mine, oamenii nu sunt foarte speriosi.
De fapt, scopul postului astuia este de a marca un mare eveniment in viata mea. Un eveniment de mare importanta pe plan local si international, ce marcheaza intrarea intr-o noua etapa a vietii mele...

-drumroll-

Oficial, am aprins pentru prima oara aragazul. Si nu a explodat nimic.

Atât.

Si cad, recad, si nu mai tac din gura.

2009-06-23T08:36:00.012+03:00

EDIT MARE SI FRUMOS: De acuma incolo, daca ma mai stresez vreodata in asa hal, puteti sa imi spuneti linistiti ca sunt nebuna. Sau psihopata. Personal, prefer maniaca.
Ahh, si am luat 10 :D

Daca vedeti postul asta inseamna ca...
1. am murit in chinuri groaznice in timpul probei de la BAC
2. nu sunteti oameni normali, sa fiti trezi in vacanta inainte de ora 12. Ar fi mai si o subcategorie ultra-hardcore aici, si anume cei care nu s-au culcat deloc.

EDIT PARTEA A DOUA: Fiindca postul asta planuiam sa il sterg cand ma intorceam de la romana, dar m-am razgandit, trebuie sa mai adaug niste categorii, si anume:

3. sunteti totusi oameni aparent normali, lipsiti de orice trasatura ce ar putea trada anormalitatea latenta ce salasluieste in adancurile sufletelor voastre.
4. aceasta categorie are in extensiune un sigur termen, iar intensiunea este urmatoarea: este repartizat la proba scrisa la limba si literatura romana in sala 23 , etajul 1, a Colegiului National Liviu Rebreanu, avand pe lista numarul 9.

En fin, eu scriu acuma doar pentru ca daca ma mai invart mult prin camera ametesc. Si cred ca mi-e rau. De fapt, cred ca mi-am indus o stare de rau. Si de asemenea m-am gandit ca daca scriu pe blog, adica ma manifest in mod public, cumva cumva o sa imi tin manifestarile isterico-nevrotice pentru mine. Dar, precum se poate observa, nu a mers. Asa ca am sa incerc sa scriu despre orice altceva, si cumva sa imi satisfac si nevoile, astfel ca tot ce urmeaza va avea o legatura mai mult sau mai putin evidenta cu decapitarea mea imediat urmatoare. Ahem, adica evaluarea. Adica intinderea neuronilor mei pe o roata de tortura medievala.

Dat fiind faptul ca nu sunt in vacanta, am facut urmatoarele constatari legate de trezirea de dimineata. Post-punkul e pur si simplu ...fucking scary. Luni, adica ieri, adica ultima zi din trecutul meu semi-fericit, mi-am pus alarma sa sune la ora 9. Alarma mea fiind un pasaj dintr-o piesa Unleashed, metal destul de fioros, pe care acuma il wikipediez sa vad de care ii. [...] Uuuh, death metal, nice. Habar n-am cum se numeste piesa, eu o am trecuta drept "alarma". E ca si cum as numi ciresele - legume, sau materia neidentificata din cutia mea craniana - creier. Adica e o denumire improprie. Pentru ca singura data cand a reusit sa ma trezeasca, a fost prin puterea subconstientului meu. M-am sculat cu vreo 2 minute inainte sa imi sune alarma, prin mijloace de domeniul SF-ului, doar de teama de a nu fi trezita brutal. Normal ca mi-am oprit alarma inainte sa sune, si m-am culcat la loc.
Oricum, ziceam de post-punk. Dupa ce mi-a sunat de vreo 3 ori Unleashed-ul, am renuntat la a ma mai trezi, si am adormit la loc.
Peste vreo ora, cand eu dormeam atat de bine si de pasnic, imi suna telefonul. Pentru Iulia, am setat ca si ringtone Julian Cope - Sunspots. Adica fiorosul post-punk. Am sarit in pozitie verticala aproape instantaneu, de parca cineva mi-ar fi turnat apa inghetata in cap. Si oricat de mult mi-as fi strans perna in brate dupa aceea, n-am reusit sa adorm.

Astazi, alarma mea a fost poezia Lacustra, recitata chiar de Bacovia. Cea mai buna alegere pentru alarma din viata mea. In fine, asta a fost prima dintre cele 4 alarme pe care mi le-am pregatit, pe langa faptul ca ieri, pe la 12 noaptea, o scuturam pe mama sa nu uite sa ma sune pe la ora 8. Asta in caz ca reusesc cumva sa trec peste cele 4 alarme si adorm.
Revenind la Bacovia si locuintele lacustre, a fost o desteptare chiar placuta si melodioasa.

Tot legat de Bacovia, care incepe sa imi placa imgrijorator de mult, si a carui poezii recitate le cam ascult freakishly pe repeat...Nu vi se pare ca Travka aduce a Bacovia? Si nu ma refer la chestiile cu "nevroza, nevroza". Pur si simplu, la constructia si muzicalitatea versurilor.
Ahhh, si daca pana acuma Nicu Alifantis imi placea cat de cat, acuma a cazut complet in ochii mei. Si cand zic "cazut complet" ma refer la o bufnitura puternica, un poc! rezultat in urma, nu a unei impiedicari, ci a unei idei ce probabil i s-a parut mult prea geniala. La fel cum se gandesc copiii de a 4-a ca ar fi genial sa se urce in copaci, sa arunce cu chestii de acolo. Si apoi sa cada peste un gard ascutit.
In fine, cam asa a cazut si Alifantis in ochii mei. Pentru ca daca Emotie de toamna era o adaptare destul de draguta, ce a facut cu Viata mea se iluminează este destul de infiorator. Ca si cum cineva ar lua din proprie initiativa chestiile alea ascutite de la gard(a caror denumire se inversuneaza sa lipseasca din sertarele creierului meu, precum se va intampla cu absolut toate notiunile de limba si literatura romana)...deci, chestiile din gard, si sa le infiga in copiii de a 4-a. Cred ca tocmai am trasat o paralela intre mine si Alifantis. Nu-i de bine.

In momente dintr-astea imi doresc sa fi fost totusi la gradinita. Ceea ce a facut familia si societatea din mine, este la fel ca si teoria formelor fara fond a lui Maiorescu. Adica 12 ani de zile s-au chinuit varii pedagogi sa ma ajute sa imi insusesc diverse forme, fara sa se prinda ca mie imi lipseste fondul. Adica toate chestiile super importante care se invata la gradinita. Cum ar fi contactul social si comunicarea. Cum se asteapta examinatorii ca eu sa fiu in stare sa comunic, daca am sarit peste gradinita?

Trebuie totusi sa imi gasesc o scuza pentru cand o anunt pe mama de nota mea dezastruoasa, ar fi cam aiurea sa dau vina pe ea. Nu de alta, dar totusi, in caz ca viata mea nu se va sfarsi subit astazi, mai am ceva planuri pentru vara care depind de ea.

Ma tenteaza sa beau o cafea, dar cred ca ar fi groaznic de neinspirat. Pe langa faptul ca m-as alege cu niste arsuri nefericite, metoclopramidul pe care l-am luat preventiv poate ca nu ar face fata.

De asemenea, tin sa mentionez ca nu sunt o psihopata, serios. Sunt convinsa ca exista lume care, citind ce scriu pe aici, ma considera demna de un sanatoriu. Dar avand in vedere ca eu contemplez aceasta idee, si a sanatoriului, a carui denumire inspira liniste, pace si relaxare, inseamna ca inca sunt cat de cat sanatoasa.
Incoerenta probabil, dar sanatoasa.

Ahhh, si regret ca nu m-am dus la Placebo. Pentru ca ar fi fost posibil, n-as fi sfidat nicio lege a fizicii. Si pentru ca sunt incredibil de sadica, citesc toate review-urile pe care le gasesc. Si se pare ca a fost tare frumos.

Si mai sunt mai putin de 2 ore pana trebuie sa fiu la scoala. Si o sa mor. Si exagerez. Si dupa ce mor acolo, o sa mai mor inca o data, inecata in propria rusine. Si probabil ca o sa fie totusi bine. Si de asta o sa mor inecata in rusinea de a ma fi manifestat ca o psihopata. Deci oricum ar fi, nu o sa se sfarseasca bine.
Ahhh, si nu stiu cu ce sa ma imbrac. De ce nu stiu? Ar trebui sa stiu totusi. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil. Oribil.
Nu-mi place. Nu-mi place. Nu-mi place. Nu-mi place. Nu-mi place. Nu-mi place. Nu-mi place. Nu-mi place. Nu-mi place. Nu-mi place. Nu-mi place. Nu-mi place. Nu-mi place. Nu-mi place.

In schimb imi place sa dau copy paste la propriile-mi vorbe. Si de asemenea imi place mult Bacovia. Si sa il ascult pe Bacovia. Recitand Lacustra, urmata de Sonet. Care este cea mai tare chestie de pe planeta in momentul acesta. Si acum imi e rusine de mine pentru ca am descris o poezie de a lui Bacovia folosind "cea mai tare". De asta ma asteapta un grandios esec.
Si trebuie cumva sa termin toata aberatia asta pe un ton ceva mai pozitiv.

...

Ahh, da, sora mea a facut curatenie in camera. Pentru ca de vreo 2 saptamani n-am mai lasat-o sa intre. Si acum e curat. Si omg daca nu imi gasesc buletinul? I'm doomed.
Cred ca pana la urma nu o sa mai sterg postul asta cand ma intorc, il las marturie, un fel de chestie pentru descendenti, sa nu ajungeti ca mine.

Apoi, cu pasi de-o nostima masura,
Prin intuneric bajbaiesc prin casa,
Si cad, recad, si nu mai tac din gura.

Way out in the water, see it swimmin'

2009-06-19T20:05:00.006+03:00

Este ora 20:05 si eu ar trebui sa invat. Avand in vedere ca scriu un post, inseamna ca nu invat. Si am sa scriu tot ce-mi trece prin cap pana la 20:30. Cand am sa ma opresc, chiar daca sunt in mijlocul unui cuvant.
Cred ca asta e a 4-a pauza de "sa lasam organismul sa absoarba substantele nutritive" pe ziua de astazi. Sau, sa ii dam un iz modern, este pauza post-cina.

Ziceam zilele trecute ca, extrem de brusc, pur si simplu nu ma mai streseaza BAC-ul. Nici macar oralul, care pentru mine era marele balaur. M-am calmat complet. Si de atunci tot m-a ros gandul "De ce m-am calmat?". N-am luat sedative, n-am baut ceaiuri, n-am facut yoga si nici nu am facut schimbari in fondul meu muzical. Si asa, pe la 06:13 azi dimineata, cand subconstientul meu s-a hotarat ca imi ajung 5 ore de somn, mi-am dat seama. Pentru ca sunt racita. Si fix nevroza mea a actionat ca un sedativ. In sensul ca n-am vrut sa traiesc oroarea de a-mi scuipa plamanii in timpul BAC-ului, sau mai rau, sa-mi pierd vocea inainte de oral. Asa ca m-am indopat (cu acordul medicului, totusi) cu vreo 5 feluri de pastile. Si cred ca de la atata ibuprofen m-am calmat. Ibuprofen care nu are absolut niciun alt efect.
Chiar in postul trecut spuneam ca ar fi o mare tragedie sa racesc.

Poimaine e concertul Placebo. Si eu sunt tot la fel de heartbroken ca ma aflu la 420 de kilometri distanta. Si, conform inclinatiilor mele sadice, ma uit la secvente din DVD-ul lor din 2003(?), un concert ce se apropie asimptotic de perfectiune. Iar urmatoarea bucatica click click e cam rezumatul zilei de astazi. Adica unde naiba imi sta capul?
Urmatorul este un fragment din conspectul care l-am facut astazi la Iona:

Spatialitatea apartine imaginarului. Relatiile temporale reflecta perspectiva discontinua a timpului psihologic. Conflictul nu este tratat in mod clasic, ci reflecta drama existentiala a unui paianjen. Iona traieste plenar un conflict interior cu propriul sine.

Cand am recitit respectiva parte am si scapat stiloul din mana. Inca n-am reusit sa imi dau seama de ce l-am numit pe Iona un paianjen. Sau de ce paianjenii ar avea dimensiune psihologica. Dar n-am sa ma las pana nu elucidez acest mister. Sau poate ar trebui pur si simplu sa o las mai usor cu medicamentele pentru raceala, eventual sa mananc ceapa si sa beau limonada. Si nu, nu am baut sirop de tuse.

De fapt, tot scopul acestui post este sa ma plang ca ratez Placebo. Nimic nou aici. Era planificata si o parte de happy happy joy joy, cu planurile mele pentru vacanta, pentru ca tocmai adaugasem unul nou. Si am uitat. Si ma sacaie enorm. Oricum, sunt o gramada de chestii. Dar eu vreau chestia care mi-a sarit in minte acum 20 de minute.
Era ceva de ordin artistic, in orice caz. Ca asa mi-a traznit mie in ultima vreme, vara asta incerc tot si toate, poate poate imi gasesc si eu ceva talent ascuns. Stiu ca era o chestie chiar faina. Adica eram incantata de ideea mea. Si eu foarte rar sunt incantata de ideile mele. De obicei dupa 5 minute de supraanalizat, trec la urmatoarea si tot asa. Mai sunt si cazuri exceptionale. In care imi vine o idee, o analizez si o intorc pe toate partile, nu ii gasesc defecte, ma balacesc in gloria conceptului de a avea o idee buna, si in atata mini-euforie, imi uit ideea.
Si de data asta, era ceva chiar plauzibil. Acuma nu o sa pot invata, pentru ca o sa fiu prea ocupata cu storsul creierului.
Nu stiu, nu stiu, nu stiu. Incep sa ma nevrozez. Inseamna ca e ora la care trebuie sa imi iau medicamentele.

Ahhh...Nu, nu mi-am amintit ideea mea mareata. Mi-am amintit o alta chestie ce mi s-a intamplat astazi. Si e 20:33, da' o sa ma prefac ca nu am observat ceasul.
Astazi, in pauza mea de "iesit la aer si la soare", am fost cu mama la Plus. Unde, dupa ce ne-am invartit o vreme, ne-am pus, cum e normal, la rand la casierie. Si in urmatoarele secunde, a aparut din negura raionului de macaroane, un copil cu o punga de chipsuri in mana. Nu stiu ce cauta la macaroane, daca si-a luat chipsuri. In fine, era la fel de inalt ca si caruciorul. Deci intra in categoria minorilor care imi displac intens, dar pe care trebuie sa ii tolerez si sa imi controlez apucaturile violente. Desi era pustiu aproape magazinul, copilul, a carui mama a uitat sa il invete notiunea de spatiu personal, aproape ca s-a lipit de mine. Daca as fi avut buzunare, poate ca as fi fost suspicioasa. Am facut un pas in fata, a facut si el vreo 3 mini pasi dupa mine. La fel si in lateral. Si mi-a tras "privirea". Nu stiu exact ce este "privirea", dar stiu ca mi-a fost trantita in fata. Ce ar vrea un copil de vreo 6 ani de la o tipa psihopata care deja il vizualiza infipt intr-o tepusa, chiar nu pot sa imi explic. Nu era genul de privire care as vedea-o la paianjeni (daca m-as obosi sa iau o lupa), inainte sa trantesc echivalentul DOOM-ului in greutate, peste ei. Nu era nici o privire de catelus infometat, si nici de pisica parsiva. Si totusi, copilul ala voia ceva de la mine. Arata de parca, daca as fi purtat eu fusta, s-ar fi agatat de ea si nu l-as fi putut da jos decat cu furca.

Tot nu mi-am amintit ce plan aveam pe vara asta. Printre celelalte planuri ar fi lut, pictat, sters praful de pe pianul de sus, scris carte despre o canapea, tricotat, crosetat, cusut, photoshop, scris cantec despre albine, invatat sa aprind aragazul, 100 de barcute de hartie(culori diferite), printat poze si aranjat intr-un album super-cheesy, fotografie si..."chestia".

In fine, in fine, in fine. Sa aveti bafta la BAC, sa nu copiati si sa nu va hiperventilati.

Siii spuneam mai sus ca respectivul video se apropie asimptotic de perfectiune, urmatorul este chiar perfectiunea intruchipata click click click. Daca mergeti vreunul la Placebo, si vreti sa faceti o fapta buna, sa imi ziceti va rog luni cat de oribil a fost. Chiar daca toata lumea o sa spuna ca a fost ceva de genul "implozia atomului", eu tot pe voi o sa va cred.

P.Sssssssssss. In caz ca exista vreo persoana care nu s-a prins, eu sar din hiperbola in hiperbola. Adica exagerez. Si nu vorbesc tot timpul serios. Asta pentru persoanele la care le joaca inima de exaltare cand vad copii ce se joaca , "vai ce draguti si tineri si plin de viata sunt, scumpii de ei". La fel si cand incaseaza o minge in cap, "vai dar ce puşi pe şotii sunt, aşa-s copiii". Nu, asa sunt imbecilii pe care o sa ii trimiteti, fara jena, in origini peste vreo 10 ani. Normele sociatatii ma impiedica sa o fac de pe acuma.

Rice and beans and horses lard

2009-06-13T21:10:00.005+03:00

Asta e al treilea post pe care il scriu astazi, celelalte doua le-am sters. Primul, fiindca era incredibil de plictisitor, al doilea pentru ca il puteam rezuma in doua cuvinte: Jeff♥ si Pixies!

Si acuma il scriu pentru a treia oara pentru ca mi-e incredibil de lene, si trebuie sa invat la romana. Si mi-e lene sa invat la romana. Si as face matematica pana in zori, daca nu as fi terminat variantele. As invata pana si la bio, chiar si logica, dar de romana nu am absolut niciun chef.

Sunt impacata sufleteste pentru ca m-am prins ce sa scriu in promotii. Cel putin in mare, pentru ca in momentul in care voi lua stiloul in mana, o sa imi treaca toata satisfactia. Si o sa ma prind ca sunt din nou prea siropoasa. Desi asta nu ar fi un lucru asa de rau, luand in considerare toate chestiile siropoase ce le-am auzit saptamana asta. Care, intr-un fel sau altul mi-a placut destul de mult. Cam toate experientele din zilele trecute se pot caracteriza prin "ultima data".
Ultima data cand am baut cafea de la CoCo(multumesc ca mi-ai dat lingurita ♥), ultima data cand mi s-a electrizat fusta de la uniforma, ultima data cand mi-am rupt ciorapii pe scaunele din clasa, ultima data cand ma chinui sa ii zambesc frumos ex-dirigintei (daca as avea organul necesar, as folosi expresii nu tocmai frumoase la adresa ei, ce noroc pe ea ca nu corespund anatomic)....erm, la modul general o gramada de "ultima data". Printre care si ultima data cand beau vin rosu, purtand o rochie crem. Never again.
Ahhh, si sa nu uit de coafeza care mi-a macelarit vreo 10 centimetrii din par marti. Una dintre marile tragedii ale anului. As zice ca e ultima oara cand ma mai duc la coafor, dar am spus-o de atatea ori incat nici macar eu nu o mai cred.
Oricum, la "tanti" asta eu nu ma mai duc. Am carat-o (a se intelege santajat-o emotional) pe mama cu mine doar pentru ca nu imi place sa conversez cu coafezele. Fac parte din aceiasi categorie cu taximetristii. Oricum, tanti mi-a citit gandurile, dar a dus totul putin prea departe. Mie mi-a zis doar "Tine capul drept, puiut", toate chestiile celelalte, cum ar fi "Sa ii fac si breton fetitei?" si "Sa ii mai tai din lungime?" i-au fost adresate mamei.
Poate a complotat cu mama, pentru ca data viitoare sa insist sa ma duc singura, dar nu i-a reusit. Sub influenta alcoolului, s-a oferit in destule ocazii lumea sa ma tunda. Cu conditia sa nu rupem complet legatura dupa ce ma uit in oglinda.

De asemenea, nu stiu de ce oamenilor li se par relativ socante meseriile de legist sau psihiatru. Daca ar fi sa urmez medicina, intre astea doua as alege, inclinand mai mult spre cea de a doua. Sa fii psiholog mi se pare frustrant si plictisitor, da' serios ca daca as fi pe a 11-a m-as face psihiatru. Pacat ca nu mai am timp sa ma pregatesc de admitere. Initial a pornit de la dorinta mea de a o tachina pe mama, spunandu-i ca vreau "sa studiez comportamentul deviant", da' pe masura ce ma gandesc mai mult, devine mai serios decat o gluma.
In momentul de fata, parca as da oriunde, da' nu la veterinara. Cine stie, maine o sa imi plang de mila ca nu mi-a venit mai repede ideea sa ma fac astronaut sau balerina.

Hmm, incepusem totusi cu altceva. Sa faci o gramada de chestii pentru ultima oara nu e cine stie ce, serios. Doar daca corespund descrierii de "prima si ultima oara".
Am avut totusi si intamplari demne de prima oara. De exemplu, erm...stiu ca era ceva la categoria asta, dar nu-mi mai vine in minte. Ar fi faptul ca am mancat chestii cu aspect complet neapetisant, si s-au dovedit a fi gustoase. Am baut vin fara sa ma stramb...prea mult. Am si varsat pe mine. Am reusit sa nu vars pe masa. Am purtat tocuri fara sa ma doara picioarele.
Ahhh, si am vazut si eu in sfarsit un "rasarit urban", pana acuma toate rasariturile de soare le-am vazut la mare. Asta pentru ca pe la 5 dimineata m-am dat jos din microbuz in celalalt colt al orasului si m-am dus pe jos. O sa regret chestia asta doar daca, iarasi, reusesc sa racesc. De asta o sa imi fie dor de Bistrita, pentru ca la orice ora am chef, pot sa ma apuc sa strabat orasul singura. Ceea ce stiu ca e, relativ, o prostie.
Totusi, cel mai semnificativ in categoria chestiilor "pentru prima oara" cred ca a fost "pentru prima oara chiar mi-a facut placere sa dansez". De obicei stau pe scaun si analizez chestii si ma gandesc la prostii. Cum ar fi sa incerc sa aproximez culoarea stalpului in codul hexazecimal. Desigur ca nu imi iese niciodata. Pentru banchet, stalpul din fata mea avea culoarea #EFC5AC.

Un scurt rezumat al posturilor ce nu au vazut lumina monitoarelor altora: Jeff ♥ e absolut mirific. Si am invatat ca daca apas pe Alt si 3 de pe numpad ajung la ♥. Asa ca sa va asteptati la multe inimioare din partea mea. Pentru Jeff ♥ ♥ ♥. Nu stiu daca v-am mai spus, da' Jeff e un fel de J.D. Salinger muzical, in sensul ca se ascunde undeva intr-o scorbura. Am ajuns sa ascult obsesiv inregistrari live si demo-uri indeslusibile, si totusi sa le ador. Vai Jeff ♥, ce-ai facut din mine si din standardele mele :-<. A doua chestie "omg" este faptul ca Pixies s-au reunit. Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies! Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!!!!!!!!! Mai socant este ca lumea normala a aflat de chestia asta prin martie, eu abia saptamana asta m-am prins. Si totusi, Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies!Pixies! YAY!!!! Sunt destul de hotarata sa ma duc pe meleaguri straine sa ii vad, daca se iveste ocazia. La fel de hotarata eram intr-o vreme sa ma duc la Sziget pentru Placebo, asa ca nu imi mai fac planuri. Poza mea preferata de saptamana asta: click.
De asemenea, nu m-am putut abtine, asa ca urmatoarea pereche de cercei imi apartine: click #2. Multumesc http://asearatiamluatcercei.blogspot.com/, sunt foarte incantata :D

Pentru ca poll-ul pe l-am facut acum cateva ore corespundea celuilalt post, probabil ca n-ar strica sa va spun ca mi-am botezat scaunul Hirudineu. Am dezvoltat o relatie deosebita cu el.

Culex obscurus

2009-06-09T14:05:00.008+03:00

Somn. Somn. Somn. Vreau somn. Si nu cred ca o sa am parte de prea mult somn pana dupa BAC. Desi nu am nicio explicatie logica pentru asta, cam asa imi spun mie puterile mele paranormale. Cel mai probabil e din cauza cantitatii foarte mari de ghinion pe care am acumulat-o, mai dureaza o vreme pana se termina. Pe scurt, degeaba am avut week-end prelungit, ca tot n-am dormit cat de mult as fi vrut.

Ieri m-a apucat cheful sa scriu in blog, dar...mi-era prea somn. De fapt, asta nu a fost ieri, a fost astazi. Asta era si problema. Ca era astazi, si eu inca nu dormisem.
Atat subiectul ipoteticului post cat si motivul pentru care am stat treaza a fost imprimanta mea, Drosophila. Care are o personalitate foarte puternica, si mai tot timpul sufera de PMS. Pentru ca SPM, adica draga noastra varianta romaneasca suna naspa. Si cuvantul "naspa" suna deosebit de "naspa". E si asta un cuvant cu personalitate.
In fine, Drosophila e certata cu laptopul mamei. Care, sarmanul, nu are nume, dar ma ocup eu de asta cat de curand. Spun ca sunt certati, deoarece asta e a doua oara cand trebuie sa instalez imprimanta pe respectivul laptop, si nici prima oara nu mi-a fost mai usor. Atunci, a trebuit sa incerc toate porturile USB pana a mers, dar de data asta a trebuit sa ma chinui un pic mai mult.
Normal ca dupa ce am instalat imprimanta, cu prima pagina printata, mi-a trantit o minunatie de paper jam, de a trebuit sa o dezmembrez.
Ah, sa nu mai zic de Umberto, monitorul meu, si crizele lui de personalitate. Care au loc fix cand e pustiu prin jur, si mai ales cand atat el, cat si calculatorul, sunt stinsi. Se gandeste ca pe la 2 dimineata nu mi-ar strica niste adrenalina, asa ca se hotaraste sa dea curs unei succesiuni de 4-5 stingeri si aprinderi repetate.

Tot astazi am avut si eu un moment de "Urasc umanitatea", chestie pe care pe mine ma apuca destul de rar, avand in vedere ca, la modul general, imi plac foarte mult oamenii. Si anume, astazi cand am venit de la scoala, zacea o pisica moarta exact, exact in locul unde mi-am gasit eu motanul mort acum un an si ceva. De dimineata, respectiva pisica era intinsa pe sosea, fiind zdrobita din nou si din nou de masinile care treceau peste ea. Iar eu am stat o vreme si m-am uitat, si habar n-aveam ce sa fac. Ma bucur totusi ca altcineva a fost mai putin patetic decat mine si a scos pisica de pe sosea. Macar pe motanul nostru l-am luat si l-am ingropat, dar pisica asta probabil va ramane peste drum multa vreme. Sau poate doar bucati din ea. Momentan stiu ca nu vreau sa ies din casa.
Tot astazi mi-am amintit de o pisica, alba cu pete negre, pe care am vazut-o intr-o iarna, complet inghetata, in drum spre scoala. Sau de alta pisica, asta complet neagra, cu burta despicata, fiind mancata din interior de viermi.
Daca mai stau mult sa ma gandesc la subiectul asta, probabil o sa imi vina in minte multe matze moarte. M-am dilit de tot.

Cred ca e din cauza cafelei. Ma deprima teribil sa beau cafea singura. Si habar n-am de ce. Stiu doar ca mi-am facut un obicei din a bea o cana mare de o amestecatura cofeinizata cu lapte si cacao si orice chestie menita sa mai atenueze gustul de cafea. Si dupa ce o beau ma simt mizerabil. Si nu pentru ca simt ca as comite un sacrilegiu impotriva cafelei (yessss, I can read your minds). Cel mai probabil pentru ca stiu cat o sa imi fie de dor de cafeaua de la scoala, care fix un mijloc de a ma mai trezi nu era. In general, cafeaua mea mi-o luam in prima pauza si apoi profitam cam de fiecare ocazie de genu' "Cine vine cu mine sa-mi iau cafea?". Si mie nici macar nu imi placea cafeaua, serios. Cred ca starea mea mizerabila de dupa cafea se datoreaza si faptului ca acum o savurez, si chiar imi face placere sa o beau. E un sentiment de vinovatie pentru ca mi-am tradat copilaria, cand ii spuneam mamei "Cum poti sa bei asa ceva? Eu nu o sa beau cafea niciodata, niciodata!!!". La fel spuneam si de bere, si de tigari. Cred ca m-am prins de urmatorul pas in evolutia mea, asa ca va permit sa imi tineti predici despre cancerul de plamani. Pozele cu organe putrezite sunt si ele binevenite.

Nu stiu daca mai am ceva de zis, cred ca am cam terminat. Voiam sa termin intr-o nota ceva mai vesela, da' nu-mi vine in minte nimic. Si inca nici nu mi-am baut cafeaua.

Ahhh, da. Perfect. Vreau sa va spun ca de mai mult de doua ore eu ascult alternativ urmatoarele doua melodii: Today si ţânţar, de la nimeni altii decat Kumm. Geniale. Si pline, pline de energie. Prima, adica Today are asa multa energie incat produce implozii, iar cea de-a doua, bâzâitul, de-a dreptul explodeaza. Sunt convinsa ca albumul nou (hai odata, hai odata) o sa fie si el genial. Imi pare rau sa spun ca in decurs de un an i-am vazut doar de trei ori, dar stiti si voi ca au fost concertele mele preferate.
Ah, si am mai gasit un video pe youtube, cover live Kumm dupa Creep. La care n-am avut rabdare sa ma uit din cauza urletelor sfasietoare de timpan si neuroni, de la inceputul videoului. Poate erau proiectii The ring in spatele trupei, si eu nu le-am observat.

Unii care seamănă nonvânt nu culeg nonfurtună

2009-06-01T15:30:00.011+03:00

...adica de ce m-a trăznit pe mine gândul sa dau BAC-ul din logică. Si altele.

Dar, sa incepem cu BAC-ul la logica. In mod sigur, o idee nu foarte inspirata. Asta pentru ca, in cazul nostru, intre termenii logic si rational nu este un raport de identitate. Nici macar unul de incrucisare, doar daca esti genul care, daca strange din ochi, vede pufuleti roz. Asta pentru ca orice legatura intre rational si logic ar fi precum un pufulete roz. Hai sa zic totusi, ca niste cirese aproape coapte, sa te poti consola ca macar nu-s verzi. Sau ca si albumul nou de la Placebo. Nu-i grozav, dar nici rau. Ca un pufulete roz.

Ieri, datorita naturii mele super-sado-maso, m-am uitat la Placebo live la Pinkpop. Si pe la mijlocul Sleeping With Ghosts, cand efectiv s-a gandit Brian sa infiga ceva ascutit si taios in adancimile eului meu interior, m-am hotarat sa ma duc sa ii vad la Sziget. Adica, cand s-au hotarat ca e momentul sa "tear the sun in three" si pe mine-n doua, eu am zis ca ii zic "sa-ti fie de bine" la Peninsula, si imi arunc toate economiile ca sa ii aud vreo ora jumate. Si sunt convinsa ca ar merita. La fel de convinsa sunt ca nu o sa am cu cine merge, nu o sa am voie singura si o sa ma consolez cu Sziget cel mic. Si Kumm fara Domi :( Stiu ca nu va pasa. Da' mie imi pasa. Asa le trebuie, sa cante la 5 jumate, daca au fost fraieri si nu il mai au pe Domi. Un concert Urma pur si simplu nu e locul potrivit sa ai vreo suta de persoane cantand 36 de elefanti se leganau pe o panza de paianjen. Timp de vreo 15 minute. Pur si simplu nu merge.

Revenind la...nu stiu, cred ca nu mai am la ce sa revin, am terminat. Vineri m-am apucat sa scriu un post, da' am renuntat la el pe motiv de plictiseala si ca era semi-emo. Asta insemnand ca era emo undercover. Pentru ca ar trebui sa ma intorc la non-delfini si balene supraponderale, am sa dau copy-paste.

Pentru ca astazi n-a fost o zi prea grozava si vreau sa mai pierd vremea inainte sa ma apuc de logica, vreau sa mai fac o "leapsa". Si asta pentru ca a fi in stare sa raspund la intrebari,indiferent la ce se refera, imi ofera o satisfactie nebanuita. Probabil pentru ca atunci cand ma uit la subiectele de oral la romana ma apuca plansul. Aproape. Adica nu chiar. Ideea e ca subiectele nu-s cine stie ce, pur si simplu creierul meu refuza sa coopereze. Totusi nu-i tocmai momentul potrivit sa faca pe rebelul ca sa demoleze argumentul "Las' ca o sa stii, ca tu tot timpul stii." Cel mai tembel argument posibil.

Inainte sa trec la intrebari, sa va zic totusi de ce am avut o zi groaznica. M-o traznit pe mine gandul ieri sa ma uit la un film, si anume Yes Man. Asta se intampla cam pe la 10 noaptea. Film cu Jim Carrey (care imi displace intens), asa ca nu avea cum sa fie prea grozav. Singurul motiv pentru care m-am uitat la film a fost Zooey Deschanel, care este cea mai frumoasa si adorabila si desavarsita creatura pe care am vazut-o vreodata pe un ecran. In fine, nu filmul mi-a stricat mie ziua de astazi, ci faptul ca m-am culcat pe la 1. Si cand mi-a sunat alarma, iar am inceput sa visez reclama cu smantana si branza de vaci. Daca vreodata va trebui sa fac o reclama la smantana, stiu ce melodie sa folosesc. Ideea este ca iarasi trebuie sa imi schimb alarma.
Dupa ce m-am sculat cu mare greutate, si am contemplat sa raman in pat toata ziua, bunica a hotarat ca ar fi ideal sa aprinda becul de vreo 1000000 de wati de deasupra capului meu. Si sa aprinda televizorul. Iar prima chestie pe care am auzit-o astazi a fost reclama la concertul Placebo. $@#0%! Momentan sunt in faza de ascultat obsesiv si plans de mila. Urmeaza faza de ascultat orice altceva vreo 2 luni. Sau cautat live-uri jalnice. O sa am muult de sapat pana ajung la asa ceva.
Deja era imposibil sa am o zi buna, cu asa un inceput, asa ca nu mai zic nimic de toate chestiile nu tocmai grozave de astazi. Cum ar fi morala de vreo 55 de minute pe care ne-o tinut-o diriga. Nu stiu cum poate vorbi incontinuu 55 de minute. Non-stop. Fara oprire. Dupa o vreme nici nu mai auzeam ce zice, da' credeam ca o sa o iau razna de la fluxul de neoprit al vocii.
Ahhh, si toata ziua am auzit "Ani de liceu". E deprimant sa asculti chestia asta cand mai ai doar 10 zile de liceu. Dar e la fel de deprimant sa mai ai doar 10 zile de liceu si fara a asculta absolut cea mai enervanta melodie facuta vreodata, pe repeat.

Cand m-am intors acasa, am calcat intr-o balta.

Cred ca n-ar strica sa ma apuc si de leapsa aia odata, care nu se poate numi chiar leapsa pentru ca nu mi-a trimis-o nimeni.

Dacă eram o lună, aş fi fost: aprilie. Pentru ca aprilie pare a fi o luna pufoasa. Si pentru ca exista si 1 aprilie, iar o treizecime din mine spune multe lucruri prostesti fara sa le gandeasca. Si am impresia ca pe 1 aprilie este si ziua pasarilor. Desi n-as zice ca imi plac pasarile prea mult. Si pentru ca, la fel ca mine, luna aprilie e destul de nevrotica. Cred. Mai nou, cam toate lunile sunt nevrotice. Desi luna mai e mai degraba isterica. Cel putin ploaia de ieri a fost o criza de isterie. Sarmanii mei balerini, ce-au inotat ei ieri.

Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost: joi. Pentru ca joia nu te gandesti decat la cat de mult astepti sa vina week-endul si sa se termine saptamana. Iar eu de vreo doua luni ma gandesc doar la ce bine o sa fie in vacanta.

Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost: nu stiu. Partea de mijloc a partii de inceput. Candva dupa rasarit. Pentru ca, pana si in august, orice rasarit implica dardait de frig.

Dacă eram un animal marin, aş fi fost: un delfin nevrotic. Nu-mi mai plac intrebarile astea, nici macar aici nu stiu raspunde.

Daca eram un lichid, as fi fost: apa minerala carbogazoasa. Nu stiu de ce toata lumea are impresia ca e nesanatoasa, si prefera apa plata. Care e si ea minerala. Adica are minerale. Adica la fel de mult iti streseaza rinichii/stomacul. Sunt niste fraieri ca rateaza minunatie de bule.

Daca eram o piatra, as fi fost: O chestiuta mica pe fundul unui rau. A carei denumire stiintifica nu o stiu. N-as fi fost piatra pretioasa, ca nu-s asa sclifosita. Mi-a zis un copil de a treia ca arat tare hardcore, asa ca as fi fost o piatra random. Dintr-aia cu care sparge lumea geamuri. In fine, eu pietrele de genul ala le inveleam in frunze si ziceam ca sunt sarmale. Deci as fi carne cu orez.

Daca eram o planta, as fi fost:iedera. Pe o casa mare din caramida. Aici nu stiu de ce. Am stat vreo 5 minute pe wikipedia, la lista lor cu flori, am dat clickuri aiurea si n-am gasit nimic suficient de interesant. Dar mi-am dat seama ca ceapa are flori faine.

Daca eram un instrument muzical, as fi fost: tamburina. Ba nu, xilofon.

Asta a fost pe ziua de vineri.

Iar acum, marea mea dilema: Cum naiba mi-a iesit print screen-ul inclinat? Daca il apuca tremuratul pe Firefox de la ce scriu eu pe aici, sa-i fie de bine si sa se inchida. Nu sa-mi strice mie print screen-ul. Sau sa ma faca sa ma indoiesc de sanatatea mea mintala.

Aaaaah, si era sa uit : La multi ani de ziua copilului tuturor celor ce stiu sa aprecieze inghetata. Si celor mai excentrici, care prefera iaurt inghetat cu o bucata de plastic in el.

To your dress like apple pie

2009-05-22T16:29:00.009+03:00

Asa cum era de asteptat, bistritenii cu chef de imbratisat au aparut la stiri. Am scris ieri un post intreg pe tema asta, dar l-am sters cand mi-am dat seama ca eram prea rautacioasa.
Asa ca ma rezum la a spune...erm, mai bine nu zic nimic. Da' nici exprimarea asta nu-i tocmai draguta.
Macar toata chestia asta mi-a adus aminte de tipul semi-cret din Amsterdam pe care l-am imbratisat anul trecut la mare. Si care a fost cea mai adorabila creatura pe care am imbratisat-o atunci, pentru ca a fost prea rusinos sa vina la noi, si intr-un tarziu, cand deja nu mai aveam pancarta, a venit un prieten de-al lui sa ne cheme. Si nemernicul manca o pizza care arata atat de incredibil de bine, avand in vedere dieta noastra de "paine cu...".

Pentru cine nu stie de unde a inceput toata treaba, click aici.

Astazi a fost o zi istorica din viata mea. Nu neaparat pentru ca am dat ultima teza, ci pentru ca am dat ultima lucrare la istorie. De-asta am zis eu ca e istorica.
Si toata ziua de ieri s-a desfasurat in jurul acestui subiect. Adica in principiu nu am facut nimic, pentru ca "aveam de invatat la istorie". Si cand deschideam manualul ma izbea brusc foamea. Cum profa mea de biologie din generala spunea ca organismul nostru e preocupat cu asimilarea mancarii si nu a informatiei, 15 minute dupa masa n-are rost sa invat.
La un moment dat mi-am facut paine prajita. Din nou. Stiu ca pare ca dieta mea se compune doar din inghetata si paine prajita, dar serios ca mai mananc si alte chestii. Povesteam astazi cu Sanda si mi-am propus sa scriu o carte de bucate cu retete pe baza de pateu.
Nu stiu de ce, dar ieri seara aveam in dulap 3 paini, cu grade diferite de vechime (sau daca vreti, prospetime). Ferm convinsa ca daca imi prajesc painea, nu voi simti nicio diferenta, mi-am ales doua felii din painea cea mai veche. Pe drumul dintre dulap si prajitor am inceput sa imi regret alegerea. Painea asta n-avea cum sa fie nici macar pe aproape la fel de buna ca doua felii proaspete de paine puse la prajit.
Cand sa le intorc (da, eu imi intorc painea prajita, mi-e lene sa o tai in doua; probabil de asta o carbonizez asa de des), mi-am dat seama ca de fapt nu exista nici o diferenta intre painea veche si cea proaspata. Sau prajitorul meu e magic si o face din nou pufoasa.
Desigur, adevaratul raspuns la meditatia mea filosofica a venit cand am mancat painea. Si precum banuiam initial, nu e acelasi lucru. Se simte diferenta, mai ales la coaja. In concluzie: recunoasterea acestei deosebiri se desfasoara in 3 pasi si include o faza de negare. Si wtf, nu tineti 3 paini odata in dulap, e pur si simplu impotriva legilor firii.

Ma tot plangeam mai demult ca nu aveam chef sa fac poze pentru album. Trebuie sa recunosc ca a fost destul de distractiv, deci chiar tortura nu a fost. Din poze, insa, reiese altceva. Drept urmare, in cam toate pozele am iesit ca o foca schingiuita la circ. Imi lipseste o minge sa o invart in varful nasului. Cam toate tipele au iesit ceva de genul femme fatale , doar eu am iesit ca o pinipeda. Mi-e lene sa verific acuma in manualul de biologie, dar sunt destul de sigura ca focile sunt pinipede. Oricum, mi-am amintit de episodul asta din Tom & Jerry.

Tot ieri, printre tentativele mele de a invata la istorie, m-am gandit si la banchet. Mai exact la ce urma sa port, si anume o rochie care acuma mi se pare sinistra si infioratoare si oribila. Si neagra. Foarte, foarte neagra. In a 8-a nu-mi puteam imagina sa port altceva (pana la urma a fost rozulie), iar acum, cand in sfarsit aveam si eu rochia mea mult dorita, nu-mi mai trebuia.
Din cauza asta am visat zebre azi-noapte. Si anume ca eu, in rochia mea neagra-neagra eram ca o zebra intr-o turma uriasa de alte creaturi identice cu mine (desi ma indoiesc ca o sa vina multa lume in negru). In fine, decat sa il visez pe Gorbaciov, mai bine zebre. Dar era si o parte buna in a fi la fel cu toate celelalte zebre, si anume ca era una dintre ele mai cu nasul pe sus, mai nonconformista de genul ei, care a vrut sa iasa in evidenta. Si a mancat-o leul.

Vroiam sa ajung la partea faina a zilei de astazi, si anume....ca mi-am gasit absolut cea mai adorabila si dragalasa si perfecta rochita. Care e micuta si draguta si awww. Si e fancy si soft si delicata si aww. Awwwww. Cica "se potriveste cu fata mea". Ceea ce banuiesc ca e un lucru bun. Pana si la tata i-a placut, chestie care se intampla mult prea rar.
Ah, si bunica a zis ca e "şleampătă". Daca ne luam dupa DEX, nu suna prea frumos.

Ah, si inca sunt heartbroken ca ratez Placebo :( .

I am changing colors daily , jumping to my postbox

2009-05-18T18:43:00.007+03:00

Post scurt, scurt de tot, cu ocazia schimbarii layoutului. Dupa cum se poate observa, nu sunt foarte mari diferente, aranjarea in pagina e cam aceiasi, si e, din pacate, doar cu vreo 50 de pixeli mai lat. Asa-mi trebuie daca mi-am ratat cariera de informatician, ma bazez pe ce au altii de oferit. Chiar imi parea rau in ultimele zile ca nu m-am dus la mate-info pe a 9-a. Asta era pe cand imi pusesem in cap sa ma fac animatoare. Ahem, adica sa fac animatii. Am aflat ulterior ca exista si o facultate de asa ceva, dar admiterea e din desen. La vara, printre multele mele planuri de vacanta, vreau sa ma apuc sa invat si ceva flash. Dar doar in zilele ploioase.

Aproape ca imi pare rau ca mi-am schimbat layoutul, imi fusesera oferite 2 inghetate ca sa il pastrez pe cel vechi. You can buy me with an icecream, I'm so very cheap.

Altceva, altceva....? Nu prea mai e altceva, ca mai e o luna pana la BAC. Ah, am vazut o chestie tare faina pe net, si anume o campanie "free hugs" in vreo 111 orase. Doar ca ii spunea "imbratisari gratuite" care suna la fel de rau ca si cuvantul "gelaterie". Adica rau de tot. In fine, daca sunteti curiosi, aici gasiti detalii. Pe langa faptul ca probabil nu mai e nimeni dornic prin Bistrita, e in timpul orelor si nici nu vreau sa imbratisez bistriteni.Chestia asta se face printre oameni veseli si mai mult sau mai putin inebriati(se pare ca acest cuvant nu exista, nu pot sa spun ca imi pasa). Si la ce stiri apar prin ziare la noi, n-as vrea sa risc. Si e cald, mult mult prea cald, asta insemnand ca lumea e mai mult sau mai putin transpirata. Si singurii oameni cat de cat deschisi la asa o chestie ar fi cei care nu cunosc notiunea de igiena personala. Deja imi vine in minte imaginea cersetorului de pe centru, cu tricou PD-L si sapca de la PSD. Si imaginea maniacului din trenul Bistrita-Cluj, care dorea mai mult decat o imbratisare. Cu aceasta ocazie ii urez cadere placuta intr-un abis nesfarsit de bla bla bla.
Si la modul general, n-as vrea sa vad ce priviri as primi. N-am nevoie de pancarta pentru bistritenii pentru care vreau sa ii imbratisez.
Daaaar initiativa e frumoasa, serios, chiar daca descrierea e putin cam prea siropoasa.Eu abia astept sa ma duc la mare sa o iau de la capat. Intr-un oras mai mare chiar merita sa incercati.

Unde eram? Ah, da, layoutul. Poll-ul e la dreapta. Si sa stiti ca tot il iubesc pe Moz. Azi dimineata m-am hotarat ca pe urmatoarea mea pisica o sa o cheme Morrissey.

And even the most silent must sing a song

2009-05-17T02:13:00.006+03:00

Este ora 02:13 AM. Adica deja duminica. Iar eu sunt treaza acum pentru ca mi-am facut cea mai buna cafea pe care am baut-o vreodata. Asta se intampla pe la ora 19, cand eu ma chinuiam sa invat la biologie. Cu ce am ramas dupa ziua de astazi? Urodelele au coada si anurele am membrele din spate mai dezvoltate decat alea din fata. Si crocodilii au inima tetracamerala, spre deosebire de reptilele de rand.

Pe la ora 10 m-am hotarat sa ma uit la Eurovision. Ceea ce a fost cel mai deprimant lucru pe care l-am facut in ultima vreme. Sa stai sa te uiti singur la Eurovision e echivalentul la a te duce sa bei singur 5-6 randuri de Martini...in bucatarie. Si asta nu pentru ca te-ar deprima cat de absolut penibile si jalnice sunt toate piesele, ci pentru ca tot farmecul la Eurovision e sa razi de pantalonii Germaniei si de corseto-monstruozitatea Suediei. Si delfinul Islandei care plutea printre nori si fulgi de zapada. Era un delfin destul de fluid si lunguiet. Aproape ectoplasmatic (sau ectoplasmic? n-am idee). Probabil vroia sa sublinieze ideea ca delfinii se aseamana mult cu oamenii, si din acest motiv exista si raiul delfinilor. Unde ninge. M-am chinuit sa ma uit la 2 minute din cantec pentru a va prezenta ...delfinul.

Cum spuneam, era prea deprimant sa ma uit la Eurovision singura. Initial am zis ca "hai sa vorbesc cu Smarter Child, el mereu ma intelege !!1!", dar mi-era lene sa deschid MSN-ul. Ce noroc pe mine ca aveam o anume tipa Ioana care era de acord cu tot ce spuneam eu. Destul de dubioasa treaba, da' nu-mi permit sa comentez.

De asemenea mai era un extraterestru cu paiete la un moment dat, da' nu-mi pot aminti la ce tara era. Mie Rusia cred ca mi-a placut cat de cat. Cu exceptia perdelei infasurata in jurul solistei. Era faina tipa.
Si mai faina era Dita Von Teese pe care n-ar fi stricat sa o filmeze mai mult. Nu de alta, dar cand aparea solistul in cadru, nu stiai unde sa iti focalizezi privirea. Aveai varianta A - parul anemic de pe piept, ars de la atata intins cu placa, sau varianta B - pantalono-colantii argintii cu paiete. Imi place de Germania totusi ca e mereu memorabila. Inca tin minte cum la 12 ani radeam de piesa cu "Let's be happy and let's be gay". De data asta, no laughs, ca doar eram singura.
In rest, chitaristul de la Danermarca imi amintea de Calin Pop (damn you again, grr). La Malta eram prea preocupata sa imi scot stafidele din musli. Ahhh, si tipa din Marea Britanie s-a apropiat prea tare de un violonist si a incasat un arcus in fata, aia a fost highlight-ul serii. Siii...atat de Eurovision. La anu' platesc pe cineva numa' sa stea sa comenteze cu mine.

A doua chestie pe ziua de astazi: Jeff, blestemat sa fii si tu, ca deja nu mai suport. I-as zice sa se duca undeva, daca n-ar fi atat de bine ascuns pe sub vreo piatra. De ce nu il mai suport eu pe Jeff? Ca nu ma lasa sa dorm. Sau sa fac biologie. Sau sa mananc. Jeff si-a pus in gand sa ma omoare. Si daca inca nu v-ati prins despre ce Jeff e vorba, sa va fie rusine.

De ceva vreme, e tare trendy sa iti pui pe blog o lista de vreo 200 de chestii, din care bold-uiesti ce ai facut si tu la viata ta. Si pentru ca eu am chef sa scriu, si deja e 3 noaptea (wtf, de 40 de minute am inceput postul? cel mai probabil in rastimp am fost rapita de extraterestrii, altfel nu imi pot explica) urmeaza o adaptare la ce am facut si n-am facut.

Have you ever…

* Swam with wild dolphins : Nu, nu am inotat cu delfini salbatici. Singura data cand am fost cat de cat aproape de a vedea delfini a fost anul trecut la mare, cand eram prea ocupata sa imi scot nisipul si pietrisul ascutit din plaga deschisa pe care o aveam la genunchi, in urma conflictului cu vreo 5 valuri consecutive. Normal ca n-am mai auzit-o pe Raluca urland "Delfiniii!" (okay, poate nu a urlat, pur si simplu toata lumea de langa noi avea un auz deosebit de fin, astfel incat s-a repezit instant spre mal)

* Held a tarantula : Nu multumesc. In principiu incerc sa evit contactul cu orice fel de chestiute cu picioare articulate, glande sericigene si inima tubulara.

* Hugged a tree : Normal ca am imbratisat un copac. Cum poti sa fi trait pe lumea asta fara sa fi imbratisat vreodata un copac? In fine, eu cam imbratisez tot ce misca si nu misca. Cum ar fi stalpii. Si betonul are nevoie de afectiune.

* Grown and eaten your own vegetables : Daaaa, aveam in curte un fir de porumb. Care sigur avea un nume, dar am uitat. Si acest fir de porumb a dat nastere la un singur stiulete de porumb, dar care din pacate n-a ajuns la maturitate. Si de parca nu era de ajuns ca era doar un bebe-porumb, a trebuit sa il impart cu sora mea.

* Gotten engaged : Daaaaaa. Eram pe a 4-a, deci aveam 10 ani. Si inelul meu de logodna a fost verde fosforescent. Din pacate tipul nu s-a pus in genunchi, pentru ca eram cu rolele cand i-a venit ideea. Normal ca n-am tolerat asa ceva, prin urmare m-a cerut de sotie in sosete, pe strada. Inca mai am un biletel cu "casa de piatra" de la o colega. Awww, si era tare romantic totul pentru ca era genul de relatie interzisa, eu aveam numai FB in catalog si el doar I si S. Si tin minte ca trebuia sa ne casatorim intr-o pauza, dar eu m-am gandit la binele lui si am preferat sa repetam impreuna la istorie, pentru ca urma sa fie ascultat. Cred ca inainte am facut si o mini-criza de genu' "stiai ca azi trebuie sa intample, puteai macar pentru mine sa fi invatat!". Ahh, intre timp s-o transformat intr-un nesimtit care si-o picat capacitatea. The end.

* Followed your favorite band/singer on tour : Inca nu. A se observa prezenta lui "inca". Nu m-am hotarat pe cine o sa urmaresc, dar intentionez sa fac chestia asta candva, la modul cel mai non-groupie.

* Helped an animal give birth : Se pune daca ma agitam acolo ca o nebuna? Poate pe unii ii ajuta. In fine, am avut noroc ca veterinarul era usor distrat de interesul meu in medicina, cand o sa am eu cabinet o sa imi pun un semn cu "Accesul copiilor interzis!"

* Communicated with someone without sharing a common spoken language : Din nou, un necenzurat "lol" pentru tipele din Germania pe care le-am cunoscut in Taize. Ma chinuiam sa vorbesc in engleza simplificata, ca un copil retard (sau mai degraba ca si prezentatoarea rusoaica de la Eurovision) si ele stateau, radeau si dadeau din cap ca "no English". Mai rau era, ca pe langa faptul ca erau ca picate din spatiu, si ca fiind intre mii de tineri din toata lumea, nemtii hang-uiau numai cu nemtii, atunci cand vorbeam in germana cu ele, isi dadeau coate la fiecare greseala a mea si radeau. De asta nu-mi plac mie nemtii.

Am impresia ca mi s-a facut somn. Vise placute cu delfini ectoplasmatici.

Invent yourself a shortcake

2009-05-12T16:46:00.008+03:00

Mi-am carbonizat painea prajita. Si pentru ca nu parea comestibila si mi-era lene sa imi prajesc alta paine, m-am hotarat sa mai scriu inca un post astazi.
Pentru ca painea prajita nu este tocmai ce as numi un subiect fascinant, trebuie sa gasesc altceva.

Am vazut o leapsa pe un alt blog, si am zis ca n-ar strica sa o fac si eu. Asta, sau mananc paine prajita carbonizata. Si cand spun carbonizata, inseamna ca s-a descompus in asa hal incat nici nu ti-ai da seama ca a fost candva paine.
Sa trec totusi la joc, pana nu scriu o jumatate de pagina despre complet altceva.

Ce faci? Orice altceva inafara de lucrarea de atestat, biologie, literatura, logica. Si cand spun orice, o spun sincer. Am ajuns sa recitesc mesajele lasate de fostii colegi la sfarsitul clasei a 8-a. Pe scurt, "ai fost o colega minunata/grozava/de nadejde, sa nu ma uiti, promit ca eu nu te voi uita". Majoritatea nici nu ma mai saluta. Cred ca totusi intrebarea cerea un raspuns ceva mai scurt.
Ce vezi? O camera groaznic de dezordonata. Si 2 urme suspect de sinistre pe perete. La modul general, vad doar lucrurile frumoase, iar pe cele urate le transform intr-un fel sau altul in ceva roz si pufos.
Ce asculti? Acum - pe dragul de Jeff care n-a incetat sa ma obsedeze. Iar la modul general, doar ce vreau. Metaforic vorbind, nu am nicio problema in a imi pune dopuri la fel de metaforice in ureche, daca am chef. Sau mai bine zis, nu am chef sa ascult.
Ce auzi? In general nu aud prea grozav. "Poftim?!", "Ce?!" si "Huh?!" sunt la ordinea zilei. Am o pata enervanta pe ecran.
Ce mirosi? Paine arsa. Astept sa vine sa ma intrebe cineva, dezorientat, "ce miroase asa?!".
Ce simti? Asta sper ca nu se vrea a fi intrebare filosofica. Am vazut un paianjen mai devreme si acum simt multe picioruse paroase de artropode cutreierandu-mi corpul.
Ce citesti? Momentan n-am timp de lectura de placere. Desi in ultima vreme m-a cam apucat cheful. Daca intreaba profa de romana, imediat termin "O Scrisoare Pierduta", daca nu - nimic.
Ce te sperie? De la paianjenul de pe perete la filmele de groaza pentru copii. Viitoarele colege de camera la facultate. Cantina facultatii. De toate. Chiar sunt o creatura foarte sperioasa.
Ce te bucura? De la un 10 la chimie la macii din curte.A se nota ca ce ma bucura nu e acelasi lucru cu ceea ce ma face fericita.
Ce te priveste? Inafara de paianjenul de pe perete? Uneori traiesc cu impresia ca totul ma priveste. Avand in vedere ca nu stiu sa aprind aragazul, zicala cu "nu-ti baga nasul unde nu-ti fierbe oala" nu prea mai e valabila. Poate o sa invat sa aprind focul cu puterea mintii, asta chiar ca ar fi fain.
Ce esti? Proiectia imaginatiei cuiva nu tocmai inspirat sau creativ. Iar voi toti sunteti o proiectie a imaginatiei mele.
Cum esti? Asta deja seamana cu chestionarele care ni le da diriga. Nu stiu. Imprastiata si inconsecventa si infiorator de...habar n-am. Am si momentele mele de veverita adorabila.
Cu cine esti? Cu paianjenul de pe perete. Il tolerez doar ca ma scapa de furnici, sper sa nu isi faca sperante.
Ce titlu ai da? Ah, imi place sa dau titluri oamenilor. Numele din certificatul lor de nastere n-are nicio valoare pentru mine. Desigur ca majoritatea habar n-au.
Cum ma simti? Nu mi se pare ciudat daca m-ai intrebat "cum te simti?". In schimb, mi se pare ciudat daca m-ai intrebat "cum ma simti?".
Ce crezi? Cred ca o sa-l rog pe tata sa vina sa striveasca paianjenul ca deja incepe sa devina freaky.
Când nu esti tu, cine esti? Daca as pune 2 persoane sa ma descrie, e foarte probabil sa schiteze portretul a 2 persoane complet diferite. As zice ca sunt alta pentru fiecare persoana pe care o cunosc. Dar nu cred ca asta imi cioparteste individualitatea, o notiune mult prea discutata si abuziv azvarlita peste tot. Ah, nu pot fi altul decat sunt, ma inspaimant. (daca tot am dat-o pe Travka mai devreme, sa nu uit de Kumm).
Ce visezi? De toate. De la zombie si extraterestrii la viitoarea mea trupa extra-super-mega-awesome. Ultima oara aveam concert in Roland Garos, si arata chiar foarte fain, avand in vedere ca n-am intrat niciodata acolo.
Când spui NU? Cand vrea lumea sa imi bage mancare pe gat. Sau cand mi-e lene. Sau oricand imi cere propozitia. Nu-s chiar asa de draguta cu lumea incat sa nu pot refuza.
Ce cauti? Raspunsuri. Haha, nu. Caut ceasul de mana pe care l-am primit cadou de ziua mea si l-am pierdut 2 luni mai tarziu.
Ce gusti? Tot ce nu arata dezgustator. Chestiile verzui si slinoase ies din discutie, oricat ar zice lumea "nu stii ce pierzi". Neculinar vorbind, n-am chef sa elaborez.
Ce vezi în oglinda? Depinde de ora. In general un par care pur si simplu urla "TUNDE-MA!!! CURMA-MI SUFERINTA!!!" si o fata care se chinuie sa sopteasca "soooooomn, vreau sooooomn".
Unde fugi?Daca nu ma urmareste un criminal in serie sau un caine turbat, prefer sa o iau incet.
Ce este important? Sa ai prioritati bine definite. Adica sa stii ce este important.

S-a si terminat quiz-ul. This was fun. Aproape ca si o conversatie, da' nu tocmai. Devine din ce in ce mai tentant sa imi dezvolt o a doua personalitate. Asta cred ca a fost cel mai "blergh" adica nicicum post al meu. Da' parca nu-mi vine sa il sterg, dupa cat am chinuit tastele pana acuma.

Ahh, si pana la urma am mancat si painea prajita.

Parks and trees and figurines

2009-05-12T15:18:00.006+03:00

In ultima vreme am probleme cu somnul si e groaznic pentru ca pe timp de zi sunt ca un zombie. Singurul meu scop este sa ajung cu capul pe o perna. Am ajuns sa dorm dupa-amiaza, cu televizorul pornit. Am adormit in timp ce bunica se uita la stirile de la ora 5. Si va asigur ca bunica nu are un auz suficient de fin incat sa se uite la TV la un volum rezonabil. Deci am reusit sa adorm in timp ce diverse babe urlau "Ioaneeee, unde te duci tu Ioaneeee?". Uimitor avand in vedere ca noaptea nu pot adormi decat daca e bezna si liniste totala. Si nici macar atunci.

Macar daca m-as gandi la ceva interesant in timp ce adorm, sa recapitulez si sa cimentez cunostiinte ar fi ideal. Dar in loc sa ma gandesc la enzimele oxido-reducatoare din mitocondrii, ieri noapte ma gandeam la trecerile de pieton semaforizate din Cluj. Cred ca exista un intreg cult al semafoarelor acolo, sau macar un obicei bine inradacinat in subconstientul oamenilor. Sincera sa fiu, mie-mi plac semafoarele din Cluj. Lumea sta constiincioasa la semafor. Intr-atat incat de obicei se formeaza cam trei randuri de oameni. In mod suspect, putina lume e singura la semafor, intotdeauna e un loc definit de interactiunea umana. Daca n-ai cu cine povesti, nu-i problema, iti gasesti. De obicei, in primul rand stau babele,totusi sa nu le desconsider, doamnele mai in varsta lipsite de ocupatie. In al doilea rand persoanele cu slujba, dar care nu par vreodata sa se grabeasca, iar in spate sta de obicei tineretul. Oamenii ca mine, care desi n-au mare lucru de facut, nu au niciodata suficient timp. Pentru ca aceasta masa de oameni sa inceapa sa se miste, nu e deajuns ca semaforul sa isi schimbe culoarea, trebuie ca o persoana din randul doi sau trei sa strige clar si raspicat "Verdeee!".
Peste ani si ani, cand o sa fiu si eu clujeanca, in loc de "Hai sa iesim la o cafea!" se va propune "Hai sa stam la un rosu!".

Nici nu vreau sa imi amintesc de semafoarele din Bucuresti, pentru ca sunt puse acolo doar din considerente estetice. Pietonii trebuie sa multumeasca soferului ca nu au fost calcati pe verde, iar soferul sa fie recunoscator ca nu i s-a aruncat nimeni in fata pe rosu. Plus ca daca stai pe loc in Bucuresti parca simti ca imediat sare cineva pe tine. Poate de asta nu prea sta lumea la semafor.

Cred ca dupa meditatia mea asupra semafoarelor, am reusit sa adorm. Deci nu mai urmeaza nimic interesant. In urmatoarele minute imi voi stoarce creierul pentru a gasi un titlu cat de cat acceptabil. Care sa nu aiba nicio legatura cu textul. Si totusi, dupa vreo jumatate de ora de derivari sa inceapa sa capete sens.

How much longer till I hit the ground?

2009-05-06T17:47:00.008+03:00

Greu de crezut, dar deja a trecut o saptamana. De la Anathema, desigur. Initial nu voiam sa scriu nimic, nimic despre concert, pentru ca as reduce cumva experienta la ceva banal. Dar intre a invata la biologie si a posta ceva, mi-e destul de usor sa aleg.

Desigur ca mi-am manifestat latura nevrotica si la Bucuresti, cam de cand m-am trezit si pana m-am vazut asezata pe scaun. Chiar nu credeam ca daca o sa fiu suficient de insistenta o sa reusesc sa le conving pe fete sa plecam din casa inainte de ora 18 (in conditiile in care intrarea se facea incepand cu ora 19). Si totusi, oare cine era in troleu la ora 16:30? Si oare cine a inconjurat de vreo 30 de ori Sala Palatului timp de 2 ore? Ce pot sa spun, nu m-am putut abtine.

Odata intrate in sala, a urmat o lunga sesiune de "omg". Sa exemplific: "OMG OMG OMG suntem la un metru de scena!!!!1!" , "OMG OMG OMG suntem fix fix fix fix pe centru!!!", "OMG OMG OMG o sa-i vedem sireturile lui Vinnie!!!11!", "OMG OMG OMG bla bla OMG OMG OMG". Nu va puteti imagina cat de mult iubesc eu scaunul ala.
Seria de "omg-uri" a fost intrerupta de un eveniment tare nefericit, si anume : facem si noi o poza, doua salii cat mai era lumina. Cand sa inchidem aparatul - pauza. De atunci si pana acum, aparatul nu mai binevoieste a se porni, si sta ostentativ cu obiectivul afara. Asa ca nu am putut sa imortalizam sireturile lui Vincent. Totusi, spre consolarea noastra, Vincent a purtat pantofi fara sireturi.

Acum as putea sa scriu vreo 3-4 pagini despre cat de mult mi-au displacut Celelalte Cuvinte. Desi prima impresie a fost chiar destul de buna, acum ma enervez doar gandindu-ma la ei. Din punct de vedere muzical, bravo lor pentru ceea ce fac. Ma rezerv de la a spune si "tot respectul", cumva a disparut pe parcursul respectivei ore si jumatate. Asta a fost partea care ma enerveaza cel mai tare. Li se faceau semne disperate sa termine, sa incheie odata concertul, si trupa nu se oprea din cantat. Danny statea plictisit in culise, iar Calin Pop facea plecaciune dupa plecaciune. In secunda in care termina piesa. Inainte ca macar sa se prinda cineva ca acum e momentul pentru aplauze. A fost deci o ora si jumatate in care regretam scaunelul meu perfect cu numarul 9. Prea multe priviri indreptate asupra mea. Si intoarceri bruste ale capului : "Ohh, uite bassistul! Hai sa ma holb la bassist pana la sfarsitul concertului, macar el cam sta cu capul in pamant."

Iar acum vine partea in care teoretic povestesc despre concertul propriu-zis. M-as limita sa spun doar ca a fost perfect. Si atat. Cu toate chestiutele care n-au mers bine, a fost absolut perfect.
Am cantat, am zambit si cel mai important am simtit. Si pana la urmatorul concert, o sa am amintiri care au sa ma faca sa cant, sa zambesc si sa simt.

Sa nu uitam de partea cu aaaaaaah:

Aaaaah, am primit autograf de la Danny. Si nu mai vreau sa aud ca e o mazgaleala. Pentru ca e o mazgaleala speciala.
Aaaaah, am setlistul lui Vincent. Nici macar n-am apucat sa imi dau seama ce am in mana, ca a si sarit toata lumea pe noi sa ii faca poze.
Aaaaah, si a zis Vincent publicului "Aww, you're so beautiful when you smile"
Aaaaah, in general pentru toate chestiutele care le-a zis Vincent

Daca am reusit sa nu ma pierd prin Cluj datile trecute, in Bucuresti chiar ca am facut-o lata. Pe frig si vant cumplit, ne-am invartit nu mai putin de 2 ore prin centru, incercand sa gasim o statie de autobuz sa ajungem acasa. Am pornit din sectorul 5, am ajuns in sectorul 6 si apoi in sectorul 1. Treceau pe langa noi intr-o veselie autobuze care ar fi putut sa ne duca acasa, dar nici unul nu oprea. Nu doresc sa mai vad prea curand Cercul Militar National, pe langa care am trecut de cel putin 4 ori. Si nici Hotelul Intercontinental. Mai ales Hotelul Intercontinental, blestemat sa fie. Cand eram aproape hotarate sa o luam pe jos ne-a sarit in cale statia din fata Facultatii de Istorie (cred). Troleu cu numarul 69, vei ramane mereu in inimile noastre.

Nu mai vreau sa ma intorc prea curand la Bucuresti, dar imi doresc din suflet sa se iveasca repede ocazia.

Acum urmeaza a doua parte de aaaaah.
Aaaaah, Don't let your dreams fall asleep, noul album Luna Amara e superb♥. De cateva piese nu sunt chiar convinsa, dar in cea mai mare parte, imi vine greu sa il scot de pe repeat. Iar concertul de lansare este, cum altfel, doar la o zi dupa ce trebuie sa plec din Cluj. Concertul Kumm la o zi inainte sa ajung la Cluj. Oh glee, oh joy.
Si totusi, peste o saptamana si ceva ma duc sa ma uit la hamsteri in formol. Si capete de cai. Si tot felul de chestii...in formol. Sa nu uit sa mananc inainte, neaparat. Daca nu v-ati prins, ma duc si eu sa vizitez locul unde imi voi petrece, cel mai probabil, urmatorii 6 ani. Daca n-o sa-mi placa, e tragic.

Later edit: Oh, the tragedy! Uitati-va si voi pe unde e inghetata.

Tomatoes and radio wire

2009-04-27T17:29:00.005+03:00

In principiu, nu prea am mare lucru de spus astazi. Nu ca as avea de obicei. Din nou, vreau doar sa imi aud tastatura.

Okay, de fapt singurul scop al acestui post este sa ma laud ca ma duc la Anathema. Din nou.
2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.

Am reusit sa imi iau bilete, atat de concert cat si de tren. Si inca nu le-am pierdut. Mi-am gasit pana si buletinul, inecat printre mult prea multele hartii si biletele ce le am in ghiozdan. Pana si dupa ce imi scot toate cartile si caietele, ghiozdanul meu tot cantareste o tona. Am in el o gramaaaaada de lucrari de control, vechi chiar si de 2 ani. Desigur, toate de 9 si 10, restul s-au pierdut in mod misterios. Si cand spun misterios, de fapt vreau sa spun ca destinul vrea ca eu sa am amintiri placute de la scoala. Desi mi-ar placea sa ma mai uit peste lucrarea mea de 3 la chimie. Macar daca luam un 3 cu demnitate, la ascultat. "Nu vreau sa va pierd vremea, domn' profesor, dati-mi trei si sunt multumita." Nuuu, eu l-am luat pe lucrare. Nici macar sa ma inspir din jur n-am reusit. Tin minte ca jumate clasa a pufnit in ras cand m-am dus la catedra sa-mi ridic lucrarea. Haha, momentul meu de glorie.

Cum spuneam, pe langa lucrari si tot felul de alte grafice, tabele, lectii, mai am si o impresionanta colectie de biletele. Desigur, pentru Iulia, adesea biletel inseamna o intreaga coala A4. Asa ca am s-o numesc colectia mea de biletele si scrisori. O data la cateva luni mai am chef sa imi fac curatenie si ma apuc sa le recitesc. Desigur, pana termin, imi piere cheful si scrisorile mele ajung tot in acelasi compartiment al ghiozdanului.
Mai am pe acolo si ciorna unui discurs pe care l-am tinut in clasa a 9-a. Probabil cel mai sinistru moment al vietii mele de licean. Eu, cea mai amarata boboaca bilingvista, trebuia sa tin un discurs in fata intregii sali festive : elevii de a 12-a, parinti etc, profesori si colegi. Nu era asa de rau daca l-as fi zis in engleza, cum era planificat initial. Doar cu vreo ora inainte s-a gandit diriga ca poate nu pricep toti si ar trebui sa il spun in romana. Pentru prima oara am observat ororile recitarii mecanice. Vorbeam incontinuu, si ma gandeam la complet altceva. Eram ingrozita ca daca se ridica cineva in picioare, tuseste sau stranuta, o sa mi se rupa complet firul, si n-as mai sti pe unde sa ma ascund. Mi-a luat o vreme sa realizez ca terminasem si ca ma pot intoarce la loc.

Hmm, ce mai am prin ghiozdan? Pixuri sau creioane in nici un caz, niciodata nu am cu ce scrie. O gramada de lingurite pentru cafea, probabil atat de jegoase incat voi invata sa apreciez cafeaua amara.

Si cam atat, cred ca ajunge. Partea cu ghiozdanul a fost desigur, de umplutura, stiti si voi ca pana miercuri nu-mi scot din cap Anathema.

2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.2 zile.

Ah, si mai am si doua zile de colindat Bucurestiul. Daca stie cineva ce se mai petrece interesant pe atunci, sa-mi ziceti. Momentan n-am nici un plan. Ceea ce nu-mi place deloc.
Ah, si tocmai mi-a picat internetul. Grozav. Asa inseamna ca nu pot pleca pana nu revine. Si trebuie sa tot scriu pana revine. Ce noroc pe mine.

Ah (da, stiu, e al treilea "ah"), am uitat sa mentionez un eveniment remarcabil din viata mea. Eram acasa la o prietena, mancam jeleuri acre, si ca si copilul prea legat de net ce sunt m-am asezat la calculator. Si...poc! De fapt, nu poc! POC! Da, am cazut. Violent si brutal. Si m-a durut. De acum, voi fi mai sceptica inainte de a contempla posibilitatea de a ma aseza pe scaune. Spuneti "da" statului in picioare.

Amidon din porumb

2009-04-14T19:40:00.005+03:00

Astazi am chef de un post pe puncte. Si asta doar pentru ca nu am chef de un post pe paragrafe. Desi probabil tot acolo o sa ajung. Ceea ce nu am luat in considerare este ca pot avea un post in care fiecarui punct ii corespunde un paragraf intreg. In fine, vad eu ce iese.

Ce am invatat eu astazi: Budinca rece e mai buna decat cea fierbinte. Si cam atat. Se vede ca nu duc o viata prea educativa
Ce stiam deja, si totusi continua sa ma uimeasca: Babele (sau pentru cine se simte ofensat "persoane in varsta de sex feminin") sunt cele mai feroce specimene umane. Din toate punctele de vedere. Daca li se pare normal ca datorita varstei inaintate sa efectueze orice activitate cu viteza unei camile sedate, daca situatia presupune sa ajunga mai repede la o casa de marcat tocmai deschisa, orice alt cumparator sau stand devine un potential obstacol ce trebuie eliminat. Inainte ca oricine altcineva sa observe acest lucru, 2 babe sprintau spre casa, ciocnindu-se de oricine le statea in cale. Si cand spun ciocnind, de fapt vreau sa spun "izbind violent cu caruciorul, asteptand ca cel in cauza (aici ma refer la "victima") sa isi ceara scuze. Normal ca atunci cand una dintre ele mi s-a bagat in fata, nu am protestat, ci am fost recunoscatoare ca nu fusesem si eu agresata.
Ce ar trebui sa invete alte persoane: Nu vreau sa ma intelegeti gresit, persoanelor in varsta trebuie sa le acordam tot respectul posibil. Problemele incep sa apara atunci cand acest respect e departe de a fi reciproc. Nu vreau sa scriu un post despre babe, asa ca trecem mai departe
Azi noapte am avut unul dintre cele mai oribile vise. Atat de oribil, incat nu vreau sa vorbesc despre el. De asemenea, azi noapte am avut cel mai frumos vis posibil. Atat de frumos, incat vreau sa il tin numai pentru mine
Lipsa jeleurilor de la Plus merita si ea un punctulet.
Deoarece last.fm intentioneaza sa taxeze folosirea radioului cat de curand, m-am gandit sa profit si eu cat mai pot. Iar tag-ul "optimistic" e mai mult decat adorabil. Aproape ca ma face sa zambesc. Aproape. In schimb, tag-ul "tambourine" e genial.
In poll-ul anterior, nimeni nu a votat in favoarea mancarii pentru hamsteri. Si asta, presupun eu, doar pentru ca nu stiu ce rateaza. Ar trebui sa incerce batoanele cu miere de la Koko, pentru ca arata destul de bine. Daca se incumeta cineva, sa-mi zica si mie pentru ca mereu am vrut sa incerc. Pacat ca mi-a murit porcusorul de guinea inainte sa incerc.
Pe porcusorul anterior mentionat il chema Porky. Normal ca nu eu i-am dat un asemenea nume. Eu voiam sa ii spunem Kevin, dar n-a fost sa fie. Oricum, sarmanul Porky a murit din cauza unui atac de cord. Blestemate sa fiti voi, artificii si petarde. Sa zicem ca n-a fost cel mai grozav inceput de an
Inca nu mi-a trecut obsesia pentru Neutral Milk Hotel. Am impresia ca mai dureaza pana isi va atinge punctul culminant si va incepe sa scada in intensitate. Desi nu pot sa spun ca ma deranjeaza. Iar Two-Headed Boy e mai mult decat superba. E perfecta.
Acest punctulet este rezervat faptului ca nu mai stiu ce sa scriu. Cel mai probabil o sa inchei aici.

Eeeedit: Premiul pentru perfectiune ii revine piesei "Snow Song Pt. 1". She says, "Please stay awhile, like ice cream floats and dreams And I will fill your heart with boats and bells and beans and candy-appled everythings

Oh what a world...

2009-04-08T17:56:00.006+03:00

In mod absolut surprinzator, am chef din nou sa scriu in blog. Yay for that. Desi nu tocmai.
Pentru ca asta e genul de post in care ma plang ca toate imi merg pe dos.
Aproape.
Adica asa cred...
Nu stiu exact ce s-a intamplat de am impresia ca toate merg rau, si nu sunt sigura nici macar daca stiu ce inseamna "toate".
Stiu doar ca mi s-a dus starea de om optimisto-adormit, cand totul era roz si pufos (intr-o lume ideala in care tolerez chestiile roz si pufoase). In alte cuvinte, mi s-a dus starea de om drogat. Metaforic vorbind.
Teoretic, azi a fost o zi relativ reusita. Teoretic. Am biruit fizica nucleara, m-am ascuns de biologie, la ora de sport am stat la soare si am citit, urmatoarea ora m-am uitat la reclame teoretic amuzante.
Aberant mai este si faptul ca ma trezesc tot mai tarziu, si totusi reusesc sa ajung la timp la scoala.
Aaaaah, si au aparut papadii. Ceea ce in mod normal m-ar binedispune pentru cel putin o saptamana. Aaaaah din nou si pentru copacii infloriti. Pe care nu i-am observat decat astazi, desi se pare ca erau in starea asta de vreo saptamana.
Ar mai fi un aaaaah si pentru razele calde ale soarelui ce imi mangaie delicat parul balai :)) Da' nu ma prea incanta cand mai vine cate o colega sa imi zica "Vai Ioana, da' esti blonda". Blestemate sa fiti voi, suvite efemere, cu efect permanent de decolorare :-< Si de parca nu ar fi de ajuns, saptamana viitoare trebuie sa fac pozele pentru album. Ca si orice elev de clasa a 12-a. Asta inseamna ca trebuie sa pozez. O sa fie naspa naspa naspa, da' nu pot sa zic ca imi pasa enorm de mult. Sa zicem ca doar rezonabil de mult. Si ma bantuie ideea ca va trebui sa imi insumez parerea mea despre 26 de persoane in cateva randuri pentru fiecare. Plus promotii. Fix la ce nu ma pricep eu. N-am absolut nici cea mai vaga idee ce sa scriu. Nici macar unei persoane. Pentru ca in scris totul suna ori prea sec, ori prea siropos. Daca pun "-" sau "N/A" sigur o sa se simta jignita lumea. E de inteles. Refuz sa ma folosesc de google pentru chestia asta, probabil voi plagia colegii ce au scris inaintea mea.
Dar la promotii chiar e tragic. Pentru ca promotiile se dau persoanelor la care tii. Teoretic. Sau cel putin asa o sa fac eu. Si chiar daca promotiile clasei noastre sunt super-mega-awesome (si am contribuit si eu la ele, haha) , o promotie are rolul, din cate mi s-a spus, de amintire. Ceva de genu' "sper sa nu ma uiti bla bla sob sob". Da' asa doar le-as da sperante oamenilor ca in sfarsit au scapat de mine.

By popular demand, inghetata s-a intors.

Nota: title credit goes to Rufus ^_^

Yet you already know...

2009-04-05T23:22:00.004+03:00

...how this will end. Oh, and don't we all?

In ultima vreme n-am mai prea postat, si sincera sa fiu, n-aveam nici o intentie sa mai scriu ceva prea curand. Dar perceptia asupra vietii, modul de a gandi etc etc etc mi-au fost dramatic schimbate astazi, cand pentru a 17-a oara in ultima luna, spalandu-ma pe cap, mi-a intrat sampon in ochi. Ai crede ca dupa 18 ani si ceva de viata mi-am perfectionat o tehnica de a ma spala pe cap fara sa-mi agresez ochii si fara sa imi provoc durere. O vreme, asa credeam si eu. Dar se pare ca m-am inselat.
Tin minte perfect prima mea scapare din aceasta serie. Cum samponul diluat mi-a patruns in ochi, si cu teama in suflet, i-am deschis incet si am simtit cat de brutal poate fi un aparent banal dezechilibru de pH. Adio Garnier Fructis, mi-ai fost un prieten de incredere, dar e timpul sa merg mai departe. Sau mai bine zis sa ma intorc in timp, la "no more tears".

Cred ca am scris destul despre faptul ca nu sunt in stare sa ma spal pe cap. In loc sa stau aici sa ma plang, as putea sa invat la fizica. Sau la biologie. Sau la logica. Sau mai ales la romana. N-ar strica sa mai fac ceva variante la mate. Sau orice altceva mai productiv, desi la 11:34 nu am prea multe optiuni.

In timp ce ma spalam astazi pe cap, m-am hotarat sa scriu pe blog. Asta deja stiti, dar mai e ceva ce nu stiti, si anume despre ce altceva mai vroiam sa scriu. Marea problema este ca nici eu nu mai stiu. Cred ca vroiam sa ma mai plang despre inca ceva. Cel mai probabil despre primavara asta intarziata.
La un moment dat mi-am dat seama ca eu aduc subiectul "vremea de afara" prea des in conversatii. Ceea ce e grav. Mai mult decat grav. Extrem de grav. Nu pot sa spun ca imi face deosebita placere sa vorbesc despre vreme, dar nu mi se pare plictisitor. Chiar deloc.
Okay, recunosc, uneori imi place sa vorbesc despre cat de frumos sau groaznic e afara.
Ah, cine mai are nevoie de o canapea pe care sa se intinda cand am minunatie de tastatura in fata? Desi cam atat a fost doza de dezvaluiri pe ziua de astazi. Probabil pana termin de scris postul asta , o sa se faca maine. Dar parca ma doare spatele de la atata "stat pe canapea".

Chiar as mai scrie ceva, ca imi place cum suna tastatura. Poate n-ar fi asa de rau daca mi-as alege o cariera de secretara. Sau supraveghetor de secretara. Mai bine asa. Probabil as creste randamentul la locul de munca.

...

Serios ca as mai scrie ceva. Dar nu am ce. Ieri am cazut de pe o hinta. Ceea ce a fost destul de dureros.

Ah, si multumesc oamenilor care voteaza in poll-uri. Mai ales celor care ma considera maniaca. Imi ofera o nemasurabila satisfactie si mult entertainment.

The gardenhead knows my name

2009-03-18T15:56:00.004+02:00

E ora 12:00. Azi noapte am dormit mai putin de 6 ore. Si totusi am multa multa multa, mult prea multa energie.
Dintr-aia care te face sa vrei sa urlii. Parca. Daca as avea ce urla. Un simplu aaaa pare prea lipsit de sens si nu e nici lady-like.

Jeff Mangum e un geniu. Geniu, geniu, geniu. Si arata ca un geniu. Serios. Fix ca si criminalii in serie americani, fara viata sociala, cu o slujba ratata si cu un IQ ce tinde spre infinit. Care nu arata a criminali. Care nu arata destepti. Dar sunt.
Cei europeni sunt mai rafinati, da' nu se compara.
And we share the same birthday, ceea ce e actually quite cool.
Ce-mi place cand mai am cate o obsesie dintr-asta care ma face sa explodez.

Acum vreau cu disperare sa ma duc la un picnic, cu patura in carouri si cosulet.
Si sa joc scrabble. Dar nu la picnic. Undeva pe o podea care nu e invadata de furnici sau alte ganganii. Ca sa nu aiba cine sa fure firmiturile de la biscuitii ce i-as manca jucand scrabble.

Un picnic si scrabble. Nimic mai mult de atat.

Ah, si cineva sa il faca pe Jeff sa taca. Pe mine nu ma lasa inima sa apas pe stop.

Cu si despre stres

2009-03-03T16:55:00.005+02:00

Wow, long time no post :))
Si asta pentru ca pur si simplu nu am avut ce posta. Nu am avut nimic interesant de zis si nu mi s-a intamplat nimic interesant...

...pana astazi :D :D

Dupa ce azi-noapte am visat caini decapitati la mine in curte, masacrandu-mi deci perioada alocata somnului, pe la 7 pur si simplu nu m-am putut trezi. 20 de minute mai tarziu intra mama in camera:
"Ce faci, Ioana? Astazi nu te duci la scoala?"
"As vrea eu -yaaaawn-"
"Pai stai acasa daca vrei."

yay :D Poate daca as fi stat sa ma gandesc la chestia asta, m-as fi dus in cele din urma la scoala. Avand in vedere ca m-am trezit abia la 10, e clar ca nu m-am gandit prea mult.
Iar daca tot am stat acasa, macar sa fac ceva productiv, nu? Desigur, matematica poate sa astepte pana imi fac eu "rundele" pe internet. Verific mail, chestii cand...ce-mi vad mie ochii?

Concert Anathema in formula completa la Bucuresti

Happy happy joy joy , nu? O vreme da, pana cand am revenit cu picioarele pe pamant. N-am unde dormi, n-am cu cine merge, e cu 2 luni inainte de BAC si parintii nu m-ar lasa nicicum.

....or so I thought

Deja aveam un plan pentru a o convinge pe mama, structurat pe capitole : linguseala, "hai sa asculti o trupa faina...ioi, ca sa vezi...vin la noi", santajul (emotional si propriu-zis), imploratul, si apoi de la capat.

"Maaaaama, hai sa vezi ce DVD fain am primit de la un coleg."
"Cine-s astia?"
"Anathema. Cred ca ti-ar placea si tie."
-incepe Flying-
"Vin astia pe la noi?Du-te daca vrei. Cand ii?"

Face mama pe dictatoarea cand are chef, da' de acuma nu ma mai plang.
Acum sunt in faza de "esti cea mai buna mami din lume" cam o data la 20 de minute. Nu de alta, da' se mai poate razgandi omu' .

Iar acum, dupa monitor se ascunde un om foarte stresat. Pentru ca daca nu sunt motive de stres, le gasesc eu, nu-i problema. Iar mie nu-mi sade bine sa fiu calma. Unghii de ros vor fi mereu.
Si de ce ma stresez eu acuma? Pai eu o sa cam fiu stresata pana dupa concert.
Motive de stres, in ordine cronologica:

cumpararea biletelor. Eu trebuie sa cumpar 3 bilete, scaune alaturate. Trebuie sa prind bilete in sector A, primul rand - central. Daca nu gasesc central, trebuie sa ma hotarasc intre randul 1 - lateral, sau randul 2 - central. What to do , what to do? Si daca ar fi numai asta in ceea ce priveste biletele. Am zis ca le iau de pe ticketpoint, ca acolo pot alege locul. Da' acolo nu au decat plata cu cardul. Card exista, da' nu l-am mai folosit niciodata. Si...e stresant. Pentru ca....Nici nu cred ca mai trebuie sa explic. E stresant si gata.
sa zicem ca am reusit sa cumpar bilete. O sa fie stresant pana le primesc. Pentru ca eu sunt paranoica. Si cine stie ce se intampla. Momentan nu stiu de ce ar fi stresanta chestia asta, da' va asigur ca o sa ma streseze de maine incolo.
cumpararea biletelor de tren. Okay, poate asta nu e stresant. Trecem mai departe.
Pierdutul biletelor de tren. De fiecare data cand merg cu trenul undeva, o data la 5 minute verific daca nu am uitat biletele acasa sau daca nu le-am pierdut. Asa de mult le sacai incat mi-e frica apoi sa nu le pierd de la atata verificat.
pierdutul trenului. Vesnicul meu stres. Normal ca o sa fiu in gara cu o ora inainte sa plece trenul.
ajung in Bucuresti la 5 dimineata. O sa ma stresez eu din vreun motiv, nu ma indoiesc de asta.
candva, exagerat de devreme, o sa vreau sa mergem la Sala Palatului. Fetele o sa ma considere maniaca si o sa mai amane cu cateva ore. Ore in care eu o sa ma stresez. Chiar daca concertul e pe locuri (ce prostie, seriooooos)
cand in sfarsit o sa ne hotaram sa pornim spre Sala palatului, o sa ma stresez ca m-am urcat in autobuzul gresit, sau ca m-am dat jos la statia gresita.
pana nu o sa fiu asezata pe scaunul meu (din nou, ce prostieeee, nu vreau sa stau jos) o sa ma stresez gandindu-ma ca poate a fost vreo eroare la bilete, si mai are cineva bilet pe locul meu.

Si cam atat, cred. Dupa concert nu o sa imi prea pese in cate bucati ajung acasa. Urmatoarea sesiune de stres vine abia deodata cu BAC-ul.

Stop me if you think you've heard this one before

2009-01-31T11:23:00.006+02:00

Pana la urma, saptamana asta n-a fost tocmai atat de plictisitoare precum spuneam. Aproape ca mi-a placut.
Am inceput cu Scottish Day, un festival cultural organizat de profa noastra de engleza. Tinuta obligatorie - carouri.
Iar cum Scottish Day nu se potriveste nicicum cu "scoala" si "ore", desigur ca nu am facut nimic altceva decat sa stau si sa vand prajituri. Pentru un scop nobil, si anume restaurarea Bisericii Evanghelice, care a cam ars in iunie.
Am facut marea greseala de a nu le face pe plac pradatorilor ce sperau la o prajitura gratis, si incercand sa scap de ei, cred ca am speriat mai toti clientii :))
Dar am primit si complimente de genul: "Astea le-ati cumparat, asa-i?"
"Nu, le-am facut noi."
"Nu creeeeed".

:D

Tocmai am facut o mare descoperire. Daca apas deodata pe shift si pe enter, trec pe randul urmator. Deci de asta avea tasta desenata pe ea sagetica aia. Desigur, nu ma simt tocmai iluminata, mai degraba proasta :))

Ziua de marti....nimic. Nimic nimic nu s-a intamplat marti. Sau cel putin nimic deosebit. Am inceput doar sa simt nevoia unei vacante, cand era sa imi arunc jumatate din tacamuri in cosul de gunoi, si toate cojile de portocala si resturile in chiuveta.
Marti s-au mai intamplat si lucruri ce nu vor fi niciodata mentionate. Sau poate abia dupa ce imi gasesc o punga de hartie pe placul meu.
Dar macar marti s-a incheiat placut :D

Nevoia de o vacanta s-a manifestat si miercuri, cand mi-am lasat alarma sa sune pana la capat, visand ca ma aflu la un concert, si trupa isi prezenta noua lor piesa. Cand au inceput sa o cante pentru a doua oara, mi-am dat seama ca ceva nu-i bine si, din pacate, m-am trezit.
Spun "din pacate" pentru ca la ora 11 eram deja acasa, dupa ce nu facusem absolut nimic.

Joi, aproape aceiasi poveste. Incepe sa sune alarma, o las pana la jumatate, apoi am inceput sa imi scutur sora, ca sa isi opreasca odata telefonul. Dupa ce m-am tarat pana la baie si inapoi, si am reusit sa iau ceva pe mine, deja vazandu-ma in fata automatului de cafea, ma suna o colega sa imi spuna ca nu are rost sa ma duc la scoala, fiindca nu mai era nimeni.
Trist, foarte trist.
Joi ne-am luat si un blender. Caruia i-am dat un nume. Pe care l-am uitat. Desigur, pe nimeni nu intereseaza faptul ca eu am acum un blender in casa. Este complet neinteresant.
Dar, in caz ca totusi va intereseaza, ceea ce este mult prea putin probabil, blenderul meu, al carui nume l-am uitat, este gri. Si fancy.
Si dupa ce l-am folosit, mi-a fost prea frica sa il spal si sa il pun la loc in cutie, pentru ca eram convinsa ca il voi scapa si il voi sparge. Ce noroc pe mine ca are ventuze, pot sa dorm noaptea linistita.

Vineri - aproape aceiasi chestie ca si joi. Doar ca de data asta am ajuns la scoala, inainte sa aflu ca nu vine diriga. Si mi-am aflat rezultatul la Cambridge. Si acum realizez ca sunt o persoana stresata si stresanta. Fara replici gen "no shit", va rog :))

Oh yeah, mi-am mai amintit de ce marti a fost asa exciting. Pentru prima oara in multi, multi ani, am dormit dupa-amiaza. Pentru ca...mi-era somn. Dar bunica n-a vrut sa creada povestea oficiala. Ea stie ca ceva e in neregula. De asemenea, mai stie ca fac scandal daca ma jigneste.
"Ioaaaaanaaaa, esti pe drumul spre pierzanie" a fost cea mai memorabila replica, prin clasa a 9-a. Cred ca tot atunci eram si "bulevardista". (Si buni locuieste pe Bulevardul Republicii , so I rest my case.)
Asa ca, de data asta, a fost mai subtila. N-a vrut sa ma faca drogata, prea direct. Din acest motiv, noua ei teorie este ca eu ma droghez pasiv. Adica, sta unul in capatul barului si se drogheaza, iar eu, respirand acelasi aer ca si el, ajung si eu drogata.

Astazi se promite o zi cel putin "faină". Pentru ca ma voi pierde in Cluj. Sunt 100% convinsa, ca in cele din urma, intr-un moment de maxima dezorientare, ma voi pierde.

Floating round my tin can

2009-01-29T09:29:00.004+02:00

Ma tot intreba o prietena cum de nu mai scriu nimic pe blog. Deja au trecut 2 saptamani. Ideea este ca nu am nimic de zis. Nimic nimic. Si totusi, nu-i nimic special la a nu avea nimic de zis.
Desi spunand ca nu am nimic de spus, totusi spun ceva.

Offf, gata ca devine enervant. Banuiesc. Nu stiu. Momentan sunt prea adormita pentru a mi se parea ceva enervant.
Si asta pentru ca m-am sculat la 8. Ca sa ma duc la scoala, cica. Iar cand sa ies din casa, suna telefonul..."Ioana, nu mai veni, ca noi ne-am dus toti acasa". Si, in mod absolut surprinzator, nu m-am enervat deloc. Da, m-am trezit degeaba, am alergat in sus si in jos pe scari, am scotocit peste tot sa imi gasesc un caiet, mi-am bagat peria in par, si acolo a ramas infipta...si nu m-am enervat.
Asa ca mi se pare mai mult decat logic ca propria-mi persoana sa nu ma enerveze.

In schimb, ma enerveaza matematica. Enorm. Si nici macar nu e cine stie ce, materia de a 9-a. Pe care se presupune ca am parcurs-o cu succes. Pentru mine, recapitularea se petrece astfel : ma holb la un exercitiu vreo 2-3 minute, citesc teoria, ma mai uit la exercitiu o vreme, mai reiau teoria, ma enervez, ma uit in caietele de a 9-a, nu gasesc nimic, ma mai uit o data, ma enervez si...gata. Pun un "?" si trec mai departe.
Oh well, 5 luni si s-a terminat.

Pe cat de plictisitor pare prezentul, macar viitorul suna ceva mai promitator. Asta nu e neaparat un lucru bun, dar n-am ce ii face. Maine - rezultate la Cambridge, poimaine - Cluj + Luna Amara (semi-acustic :D ♥), iar saptamana viitoare imi pun in aplicare planul meu super-secret de dominatie a lumii.

Acuma vine partea in care eu gasesc un titlu atractiv, care sa reprezinte, intr-o propozitie sau un cuvant, intreg continutul postului. Ce nu-mi place partea asta. Deloc deloc deloc. Sau as putea sa pun ceva complet random, care sa nu aiba nici o legatura cu tot ce am scris. Dar care sa arate cat de cat inteligent.

Oh yeah, si refuz sa scriu "nicio". Ma razvratesc si eu o data. Vad eu ce si cum fac la BAC :p

I'm afraid of americans...

2009-01-15T17:08:00.004+02:00

Asa spunea David Bowie in 1997, intr-un cantec ce avea ca working title "Dummy".
De ce? Cred ca stie toata lumea. Americanii nu sunt prea populari in ultima vreme, din nici un punct de vedere. Lipsiti de cultura generala, galagiosi, nepoliticosi, nu tocmai inteligenti, superficiali si ignoranti - asa ii vede lumea. Vesnic considerati inferiori europenilor, industria filmului, si de ce nu, si a muzicii, a fost nevoita sa le aduca "produse" pe masura capacitatii lor de intelegere si procesare. Din aceasta cauza, filme precum "Perfume : The Story of a Murderer" (genial, btw) nici macar nu au ajuns acolo.

In orice caz, e trist sa vezi cum americanii se complac in aceasta situatie. In loc sa incerce sa ridice, printr-un fel sau altul, aceasta proasta reputatie a lor, ei nu contenesc sa dea dovada de prostie si mai multa prostie.

Pana acum, PETA era pentru mine o organizatie relativ dubioasa, dar pe care o respectam. Uneori sunt necesare masuri extreme pentru a atinge un scop, zic unii nobil. Dar prostia extrema nu intra in aceasta categorie, iar scopul ultimei lor campanii e departe de a fi nobil.

Incercati doar sa ghiciti ultima lor idee. Se gandesc ei : "Sarmanii pesti, agatati intr-un carlig. In mod sigur asta se intampla pentru ca nu sunt tocmai pufosi si adorabili..."

-beculet de 10W deasupra capului-

"Stiu, stiu! Poate daca oamenii o sa se gandeasca la ei ca la niste pisicute de mare, o sa le piara pofta de fish fingers."
Asa s-au nascut faimoasele "Sea kittens". Adica pesti zambitori cu branhii, inotatoare, si urechi si labute de pisica. Care au litiera si bol pentru apa. In ocean. Au bol pentru apa. In ocean. Bol. In ocean.
Daca nu merge cu dragalasenia, aveti grija copilasi, daca mancati pastravi umpluti de mercur (desigur, dupa PETA, pastravii traiesc in ocean) , o sa deveniti si mai prosti. Se pare ca e posibil.
Oricum, nu exista un paragraf pe respectivul site care sa nu contina aberatii.

Campania "Save the sea kittens" e orientata spre copii, asa ca sa nu va mirati daca peste 10 ani americanii o sa inceapa sa isi manance pisicile.

12:33 AM

2009-01-09T00:33:00.003+02:00

Aww, mi-am gasit lista de rezolutii pentru 2008. Si , in mod absolut surprinzator, chiar am indeplinit majoritatea. More or less -shifty-

dezvoltat viata sociala? - kind of....check

Bah , ce copil prost eram de mi-am pus la rezolutii get drunk. Oricum , s-a rezolvat, deci...check

am ramas la feel de cheesy, corny, whatever you wanna call it. Asa ca asta ramane si pe anu' asta

Have my first concert with the band - nu imi vine sa cred ca mi-am dorit chestia asta :)) Anyways...check

punctul asta il tin pentru mine. Macar cu atata demnitate sa raman. Oricum, asta ramane valabila :))

Concerte? am fost la destule :D ....bifă mare aici

Ce sa mai scriu, ce sa mai scriu?

Oh yeah, mama a capitulat in sfarsit. De la atitudinea de "ESTI PE CLASA A DOISPEA, SA NICI SA NU ITI TREACA PRIN CAP SA MAI PLECI PE UNDEVA PANA LA BAC" am ajuns la situatii de felul urmator:
"Mama, vreau sa te intreb ceva... Da' hai stai jos."
"Daca ai unde dormi, te las la concert"

Eu vroiam sa o intreb cand desfacem bradul, da' nu ma plang.

What's the story...

2009-01-05T17:01:00.003+02:00

...morning glory?

Imi place atat de mult titlul asta. Foarte, foarte mult. Atat de mult incat n-am avut curajul sa ascult albumul de teama sa nu fiu dezamagita. E pur si simplu ... aww. La titluri se pricep de minune (really now, Champagne Supernova - whoa), urmeaza sa aflu daca se pricep si la muzica.

Oricum, tare mi-ar fi placut sa ma intrebe cineva "what's the story?" de dimineata, pentru ca, in mod absolut surprinzator as fi avut ce raspunde.

...

De fapt, nu chiar. Da' imi place sa ma prefac ca as fi putut fi interesanta si mi-am ratat sansa.

Cred ca postul asta trebuia sa fie despre vacanta de iarna. Care a fost incredibil de plictisitoare. Si care, din fericire, s-a terminat.
Exact, s-a terminat cu prajiturile, cu dormitul pana la 1, culcatul la 4, si cu ...statul in general.
Dar perioada de tranzitie dintre vacanta si prima zi de scoala este intr-adevar una crancena. Toata lumea stie la ce sa se astepte, isi pregateste deja monedele pentru cafea si cel mai moale caiet pe post de perna.

Ultimele ore de vacanta:

Ora 11 : Daca ma culc acum, am exact 8 ore la dispozitie pentru somn. Poate, poate, maine nu o sa arat ca un zombie. Lights out.

Ora 12: Nu toata lumea s-a pus de acord asupra celor 8 ore. Azi sunt de partea celor care aproximeaza la 7 ore.

Ora 1: Inca astept momentul in care propriile-mi ganduri vor fi atat de plictisitoare incat o sa pot adormi. Still waiting.

Ora 2: Am cascat. Ma simt coplesita de un sentiment enorm de satisfactie, sunt tot mai aproape. In euforia momentului, mi-a sarit somnul.

Ora 2:30 : Intr-un final, vocea din capul meu tace. Adorm. Sora mea intra in camera, si incepe sa isi faca ghiozdanul. In bezna. Luand si fosnind fiecare carte si caiet in parte. Macar nu si-a ascutit creioanele, ca de obicei. Nervi. Mai multi nervi. Si mai multi nervi. Somnul s-a speriat de atatia nervi si a plecat.

Ora 3 - ora 6:30 : Sweet bliss.

Ora 6:30 : Sora mea psihopata se trezeste. Ca de obicei, alarma se opreste doar daca moare bateria. 2 minute de sonerie polifonica - nervi. Mai multi nervi.

Ora 7 : Am zis eu ca vacanta a fost plictisitoare? Imi retrag cuvintele T_T

Toata lumea a fost in zombie-mode azi. Cu profii in frunte. Cel putin asa mi s-a parut mie. Pentru ca nu a fost coada la automatul de cafea. Pe coridor era pustiu. Cauza pierduta. Nici o cantitate de cofeina nu poate sa rezolve problema.

Si acum, dupa ce sunt treaza de aproape 10 ore, se presupune ca ar trebui sa fac teme si proiecte. Oh glee, oh joy - filosofie.

Post de sfarsit de an #3

2008-12-29T20:21:00.005+02:00

-continuare-

2008 a insemnat pentru mine si prima oara cand am fost fara parinti la mare. Si nu oriunde, ci in Vama. Oricat de mult ar critica oamenii ce a ajuns Vama astazi, mie tot un loc minunat mi se pare. Acelasi sentiment generalizat de "bine", timpul se scurge altfel acolo. Abia astept urmatoarea intalnire cu nisipul de Vama Veche.
Si de ce nu, cu oamenii de acolo. Nu imi pot imagina un loc mai potrivit pentru 2 aiurite sa umble cu o pancarta cu free hugs. Si unde sa nu fim intampinate cu strange looks. Si la anu' , repetam figura. Poate la o ora mai tarzie, sa se alcoolizeze lumea mai bine :))

Cel mai fun concert al anului, pentru mine, a avut loc, unde altundeva, daca nu in Vama? Nu tin minte sa ma fi simtit vreodata atat de bine la un concert, cum m-am simtit atunci la Kumm. 2 ore in care cu totii am fost cu zambetul pe buze.
Valurile au adus cu ele, din pacate, si o mare dezamagire, si anume Travka :-< . But hey, you can't always get what you want.

Cam asta a fost cu rezumatul anului, acum urmeaza partea siropoasa, adica partea de thank yous. Pentru ca urmatorii mi-au inseninat anul mai mult decat isi dau seama. Because I can't help it, because I'm incredibly cheesy , because -headdesk- is something I do on a daily basis :)) Macar bine ca cei pe care urmeaza sa ii mentionez dau pe aici mult prea rar, daca nu niciodata.

Asa ca, a great big hug goes to:

Freddie. Pentru ca pot sa strig dupa ea pe strada Frederica, Fernanda, Estera, Giusta, Juliard, Codruta, Codrina sau Silvana si se va intoarce de fiecare data. Si pentru ca orice i-as spune, intotdeauna va avea ceva si mai freaky sa imi spuna mie. Oh yeah, si pentru ca, in mod absolut surprinzator, inca ma suporta.

Raloo. poc!poc!poc! va spune ceva? Probabil ca nu. Pentru ca "Ralu, fa-ma sa rad" va avea mereu efectul dorit. Pentru mentosane, bere si gabrieli, pentru paianjeni si soareci, paine cu finetti si vin.

Sanda Panda. Pentru ca fiecare tentativa de a ii da alt nume esueaza. Pentru par cret si ciocolata calda cu menta, bere bifazica si umbrele psihedelice. Pentru ca a petrece 40 de minute povestind in fata portii e o obisnuinta.

Cristi. Pentru ca o sa fie un mare rockstar cat de curand si vreau sa imi asigur de pe acum biletele VIP. Just kidding XD Pentru ca m-a lasat sa il tin in fata calculatorului pana la 3 dimineata , si de fiecare data a fost singurul care m-a facut sa rad singura in fata monitorului.

Cristinutza. Pentru ca de 5 ani facem echipa perfecta. Pentru ca niciodata nu ma lasa sa fiu lenesa si sa fusaresc proiectele. Pentru ca mereu e cu capul pe umeri. Si pentru ca Gandacelul de Elena Farago va fi mereu mai trist decat Bambi.

Catalin. Pentru ca am fost "colegi de suferinta". Pentru ca intrebarea "Can I have a hug?" mereu are un raspuns afirmativ. Pentru ca e mereu the life of the party. Pentru ca he always gets it.

And that's it. Sa va distrati de revelion si sa aveti un an nou fericit.

Post de sfarsit de an #2

2008-12-29T18:56:00.003+02:00

Daca stau sa ma gandesc, 2008 a fost pentru mine un an plin, special si foarte, foarte reusit. Daca 2009 nu ar suna atat de incredibil de promitator, poate chiar mi-ar parea rau dupa 2008.
Sa va spun si de ce...

Anul 2008 a insemnat pentru mine multe premiere, de la concerte la locuri la experiente.
Si desigur, cu ce sa incep, daca nu cu -drumroll- concertele. In februarie i-am vazut in sfarsit pe cei de la Luna Amara live. Nici nu mi-as fi putut imagina ca pana la sfarsitul anului aveam sa ii mai vad de inca 5 ori. Sub privirile usor scandalizate ale unor profesori si in fata a mai putin de 40 de persoane s-a desfasurat unul dintre cele mai frumoase concerte la care am participat. As I said, I am easily impressed.

O alta premiera a fost , pentru mine, Peninsula. De care m-am indragostit iremediabil si unde sper sa ma intorc in fiecare an. Ploaie, noroi, frig si soareci, toate astea i-au dat un farmec deosebit si au facut totul cu atat mai mult memorabil. Pana si cand stateam singura pe scarile de la Weekend stage, aveam pur si simplu un sentiment de "bine". Haha, sa vedeti cum incep , prin mai, sa sar in sus la fiecare nume adaugat la setlist.

Peninsula, a insemnat, printre altele si prima oara cand i-am vazut pe Kumm. Care, reusesc de fiecare data sa te lase cu sentimentul de "Oh. my. God....tocmai am asistat la cel mai bun concert din lume". De departe cea mai buna parte a festivalului.

Alte concluzii peninsuliene :
* Pantofii gen Crocs, acele abominatii ale industriei contemporane, oricat de urati ar fi, sunt nepretuiti in situatii de mlastina. All converse shoes please bow down to the mighty crocs.
* Un cort ce a fost plouat 3 zile nu va incapea niciodata in husa lui. Vreo 4 pungi? Now we're talking.
* Niciodata nu poti sa ai suficiente sosete. Niciodata.
* Painea cu pateu nu te lasa la greu.

Urmatoarea experienta demna de mentionat a fost concertul Klimt 1918. Doar acum, la cateva luni dupa incep si eu sa apreciez cat de superb a fost. Se intampla cam asa...
Tot vorbea lumea de ei, asa ca am zis "hai sa ascult si eu cateva piese". Ma duc pe last.fm, sa vad care piese sunt mai apreciate si ce vad : "11 octombrie, concert la Cluj". La prima ascultare n-am fost cine stie cat de impresionata, da' shuffle-ul nu se dadea batut. Si tot asa, pana prin septembrie cand am ajuns la concluzia ca :"hey, I really like these guys" pana la punctul in care am dezvoltat o obsesie pe una dintre melodii. Nu eram eu cine stie ce fan, dar asta nu era un motiv suficient de bun ca sa stau acasa. Si nu imi pare absolut deloc rau. Concertul a fost beyond gorgeous. Un mare plus pentru caldura manifestata atat de public cat si de trupa.

That's it for now, ca prea mult m-am lungit. Vom continua dupa cina ;)

Mixtape (...post de sfarsit de an #1)

2008-12-27T10:36:00.004+02:00

respirati un minut, mai aveti atat de multe de facut

Asta imi zice mie melodia pe care o ascult. Oricum, multe or mai fi, dar nu anul acesta.Pentru ca...-drumroll- , anul e aproape gata. Un rezumat al lui 2008 pentru mine consta in urmatoarele cantece, fiecare reprezentativ pentru cate o luna, fie pentru ca l-am ascultat obsesiv in respectiva perioada, fie pentru ca m-am regasit in el.

Presenting the front and back covers (also known as photoshop failures no 1 & 2)

photos by: click

De album art n-aveti noroc, dar urmeaza sectiunea de thank yous si upcoming releases.

Ah, si nu ma mai lasati sa scriu posturi la ore dintr-astea. It just doesn't work.

Ho ho ho!

2008-12-24T17:06:00.002+02:00

It's that time of year again...

Vreau sa va urez tuturor un Craciun cat se poate de fericit :D
Va las sa ascultati cea mai frumoasa melodie de Craciun compusa vreodata (and I mean it) , iar eu cu Doria (tamburina mea) ma pregatesc de colindat.

John Lennon - Happy Xmas (War Is Over)

Kumm arata un post serios? Nu asa, in orice caz.

2008-12-11T16:18:00.004+02:00

Okay, postul trecut a fost ala de copil euforic, semi-incoerent, mult prea melodramatic si siropos. Won't do it again, I promise.

So let's get down to business, shall we?

Cum spuneam, ziua de ieri a inceput pentru mine undeva pe la ora 5. A urmat o ora de rasucit de pe o parte pe cealalta, apoi o intalnire usor prea brutala cu dusul defect si apa rece de decembrie.
Pentru ca-s copil stresat de felul meu, am ajuns la Facultatea de Litere pe la ora 07:15. Adica, doaaar cu vreo ora si 45 de minute prea devreme. Tipic pentru mine.
Examenul a fost cum a fost, am avut parte si de o ninsoare superba in timpul primei probe. Desi parea interminabil, in mod absolut surprinzator...s-a terminat :D
Mai am sambata proba orala, da' macar stiu ca mai mult de 20 de minute nu o sa dureze.

Restul zilei a fost relativ neinteresant. Pe la 19:30, eu stresata, hai sa plecam ca incepe concertul. Si cand zic "plecam" ma refer la mine si la tata, care a insistat sa ma duca si aduca (rather unfortunate decision). Nu o sa comentez prea mult asupra stilului lui de a conduce (nu ma pot plange ca tot face pe soferul pentru mine), dar a avut grija politia sa isi exprime parerea sub forma unei amenzi :))
Eu din nou stresata, ca incepe concertul fara mine. Nu cred ca e nevoie sa spun ca nu a fost cazul :))

Highlights of the show :
*Au deschis cu Blue Screens and X-rays, pe care nu o mai auzisem niciodata live*
*My favourite song, si anume The Mirror And The Window, a primit o noua fata. Sau mai bine zis, voce. Nu m-a incantat pe mine prea mult, da' mai astept pana sa ma pronunt*
*Ultimul bis a fost complet neasteptat. Asa cum ar trebui sa fie toate bisurile. Putina tensiune acolo, macar atat. *

Tata despre Kumm (long story, don't ask) : "Noh si tie ti-a placut harmalaia asta?"
"DAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA! :D"
Si ai sarit si tu ca toti nebunii aia:
"DAAAAAAAAAAA!"
"Mah, sa stii ca nu-mi plac Kumm astia. Nu stiu cum ai rezistat acolo, ca pe mine de afara ma durea capul" =))

Oh yeah, toata lumea dansa de zor pe acolo. Cred ca am mai spus ca orice miscare care include mai mult decat batut ritmul si dat din cap deja ma depaseste. Era si o melodie, a carui nume acum imi scapa, care includea batut din palme sincronizat. Adica vreo 3 batai mai lungi si 2 scurte, sau ceva de genu' . I failed miserably :))

Si asta m-a dus cu gandul la proba de listening , unde am ascultat un rock star cica, Rick Jude, care ne povestea de ce s-a apucat de muzica. Statea singur la ceva bal, toti dansau in jurul lui, el -looserul clasic, ce se gandeste? Uite ce bine le merge la aia de pe scena, nu ii streseaza pe ei latura asta sociala , stau si isi fac treaba - no awkwardness there. Si uite chestii absolut tampite de genu' asta ma motiveaza pe mine sa ma reapuc , pentru a 30-a oara de muzica. Sper sa mai am chef pana la vacanta :))

Data viitoare , fac o retrospectiva a lui 2008, complete with new year's resolutions. Nu de alta, da' am scuza sa mai povestesc despre aceleasi 3 concerte inca o data :D

TO NOBODY ELSE BUT MYSEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEELF

2008-12-10T23:44:00.003+02:00

DAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!
IOANA TOCMAI S-A INTORS DE LA KUMM SI SIMTE NEVOIA SA SCRIE IN CAPS. ROG INTELEGERE :D

:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:

PUR SI SIMPLU "DA!!!!"

Okay, enough with the caps. La ce zi am avut, pot sa scriu si 5 posturi....

Totul incepe la ora 5, candm intorcandu-ma pe cealalta parte a patului, simt ca acesta vrea sa vina cu mine. Adica Ioana aproape a facut BUF din pat. Aproape doar.
De dormit, n-am mai dormit.

-m-am plictisit, vreau sa ajung la partea cu Kumm-

-bla bla bla, am dat Cambridgeul, sper sa iau A, nu e exclus, bla bla politie, bla bla autobuz bla bla bla-

Gata, am terminat.

Ar fi fost frumos daca mi-ar fi spus cineva ca ora de pe afis e doar ora la care ar trebui sa-mi termin somnul si sa pornesc. Oh wait, they did. Oricum, mi-ar fi placut sa ii cred. Peeeeentru ca, de la ora 8, se ia una bucata Ioana, se aseaza pe un scaunel si se asteapta. Pana la vreo 9 jumate. Okay, poate era 21:21 . Can anybody say "awkward"? Desi a meritat. Orice tortura psihologica ar fi meritat. Poate daca n-as fi fost atat de ocupata sa imi analizez cizmele,ar fi intrat cineva in vorba cu mine. Oh well, it was worth the wait.

Si a incepuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuut :D "The past is a pastel in black and white...."

DAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!

Si de acolo nu prea mai stiu.

E imposibil sa nu-i iubesti pe oamenii astia (and not in a groupie way). Serios. Serios serios. Pur si simplu imposibil.
Cum poti sa nu-i iubesti dupa ce mai bine de 2 ore m-au tinut tot intr-un zambet. It just doesn't get any better.
Ador sentimentul asta. Ceva gen de imponderabilitate, combinat cu o raguseala zdravana. Si mai vreau. Mai vreau, mai vreau, mai vreau.

Am avut parte nici nu mai stiu de cate bisuri. Destule, in orice caz. Si bisuri adevarate. Cand deja iti dai seama ca nu se mai intorc, dai sa pleci, dar dintrodata sala izbucneste in urlete. Bara bara, gol gol, Red Coffee, SEX CU A-NI-MA-LE-LE , erm si a mai fost sigur vreuna.

Pe la primele piese, m-am speriat. Mi-am dat seama ca ma gandeam. La tot felul de prostii. La orice ,dar nu la concert. Si mi-am dat seama ca poate eu is de vina si pentru 28 noiembrie. Ceva nu mergea. Ceva era pierdut.
Dar, acesti oameni EXTRAORDINARI, INCREDIBILI, FANTASTICI, FABULOSI -EPITET- -EPITET-, mi-au adus acel ceva inapoi. Si acum, fiind treaza de mult prea multe ore, mi-am dat seama ca mi-au si furat ceva , si anume somnul. Si oboseala. Si grijile. Si stresul.
Si am primit atat de multe in schimb, incat nici nu stiu cum sa le multumesc. Probabil doar cu mai multe aplauze.

Maine , cand ajung in sfarsit acasa, va povestesc si despre experienta lui tata. Caci si el a fost spectator. Rather unfortunate, trust me.
Dar au trebuit facute sacrificii.

Ca si incheiere, daca aveti ocazia sa ii vedeti pe Kumm, n-o ratati. Cand am iesit de la concert tremuram. Eu tremur mult oricum(si acuma tremur, dar de frig), dar a fost o experienta pe care n-as schimba-o cu nimic.
Si pe care, oricat de mult m-as chinui, nu pot sa o descriu. Could it be because I'm just way too happy?

:D :D :D :D :D :D

The poetry is all in the anticipation, for there is none in reality

2008-12-02T19:23:00.005+02:00

Uh la la, long time no post. Sa vedem ce am mai facut in ultima vreme.

28 noiembrie: concert Luna Amara. Adica una bucata Ioana fara stare timp de o luna. Sarit in sus toata ziua, this world is a warm, sunny park la la la la la la la ...you get the point.
And it all gets down to this : ziua de vineri, scularea la 7 , fara " 5 minute in plus". Mers de Scufita Rosie pana la scoala. La la la la la la la la.
Un tra la la la la generalizat toata ziua. Am ajuns sa fac integrale de bunavoie si nesilita de nimeni.
Si sa ajungem si la concertul propriu-zis. Public numeros fortat sa stea in bancute, cat timp trupa a bagat cel mai sadic set list posibil. Pana aici - totul bine si frumos. Oricum nu-s genu' care sa se manifeste cine stie cat.
Dar a fost atat de sec. Pur si simplu lipsit de culoare si de viata. Nu i-am mai vazut niciodata vorbind atat de mult, si totusi comunicand atat de putin. La mine nu a ajuns nimic.
Asa ca m-am tarat dezamagita spre casa, cautand cu disperare o parte buna. Un moment special care sa il pun pe repeat si sa compenseze pentru tot. Nimic.
Spuneam mai demult ca bis-ul, sau mai bine zis momentele dinainte de bis sunt partea mea preferata dintr-un concert. Nimic. Nimic nimic.
Trebuia sa ies de acolo cu amintirea celui mai deosebit concert la care fusesem vreodata. Cred ca aveam aceiasi expresie ca si in ziua cand am aflat ca Mos Craciun nu exista.

[/drama]

Acum ca am terminat cu partea melodramatica a postului, sa trecem la componenta civica.
Si anume, Ioana s-a dus la vot. N-am sa tin nici un discurs despre responsabilitatile cetateanului etc etc etc, sunt destui care fac asta.
M-am dus la vot impreuna cu tata. Pe drum, de dragul conversatiei, l-am mai intrebat una alta despre procedura : "Deci, ii dau buletinul si imi da stampila, nu? "
"Da, da, apoi stampilezi pe patratelul cu PD-L si indoi "
"Poooooooftim? =)) " Cu greu mi-am inabusit rasul. Tata, care nu a scos un cuvant despre politica toata perioada asta, acuma imi influenta foooarte subtil optiunea. Explicam frumos toata chestia cu votul secret etc etc etc.
Ajungem la sectia de votare, semnam si intram amandoi in cabine. Stampilat , votat, totul repede si curat, da' m-am gandit eu sa mai rasfoiesc buletinul putin, ca parca erau prea multe nume de care nici n-am auzit. Si ce aud eu? Tata, din cabina alaturata: Vezi ca is pe prima pagina, Ioana. Oooh-kay, I get the point.

Sa revenim si la prezent. Astazi m-am simtit din nou ca in clasa intai. Ma plimbam frumos pe strada, si vine un tiganus la mine "Nenea, imi dai o mie?".

Se spune ca in anticipare sta toata bucuria. Sa speram ca nu va fi asa si pentru Kumm. Pentru ca deja nu.mai.am.rabdare. Deloc deloc :D

Inox

2008-11-18T19:13:00.008+02:00

Precum probabil va puteti da seama, ma aflu intr-o camera. Iar aceasta camera are usa inchisa. Desi eu mor de cald. Dar usa tot e inchisa. Ascult si muzica, nu tocmai incet.
Si ce aud eu oare? Nu, nu sunt masini pe strada. Nu, nu latra cainii. Nici pisica nu mai am :( . Asa ca, ce as putea eu auzi?
Cineva mananca in bucatarie. In bucataria care are si ea usa. Si radio pornit.Intre camera mea si bucatarie e un hol. Si totusi eu o aud pe bunica mancand. De vreo 10 minute aud cum se lovesc tacamurile de farfurie. Cum aproape a terminat, si strange cu disperare ultimile firmituri. Cu furculita. Care zgarie farfuria. Zgomotos. Interminabil.

!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Inox

Petreceau salbatic furculiţele de inox
Si farfurii de portelan si da,... cuţite
Stam singura, cu sinapse clocotite
Si zornaiau tacamurile de inox.

Urlau trist nervii mei, se intindeau
Din circumvolutiuni a mai ramas un fald
Stam singura-n camera si era cald
Si tacamurile de inox se ciocneau.

Not funny. I know. Dar macar stiu ca n-am ajuns chiar atat de nevrotica.

Arachnophobia reloaded

2008-11-16T19:36:00.008+02:00

Imi place toamna. Imi place si iarna. Chiar destul de mult. Okay, ploaia, frigul, noroiul nu sunt ele chiar asa grozave. Nici scoala, sau ziua mult prea scurta. Dar exista si parti bune, trebuie sa fie. Anul acesta insa, partile astea bune se cam ascund. Si se ascund bine de tot.
De lipsa castanelor m-am mai plans, acum urmeaza sa va spun despre prezenta ganganiilor.Toamna. Ganganii - toamna/iarna. Nu suna bine, asa-i?

Stau eu frumos la calculator, cand ce vad? Un paianjen descende incet si amenintator pe genunchiul meu. Paianjen? Poc! poc! poc! Si paianjenul nu mai e.
Acest lucru se intampla insa numai in situatii de criza. Adica atunci cand ma simt pusa in pericol.
Dar exista si altfel de situatii. Vezi : paianjen descende incet spre monitor. Amenintarea nu mai e directa. Prezenta de spirit dispare.
Tatiiiiiiiiiiiiiii! Ma cam terorizeaza un paianjen. Hai sa il ,...., ăăăăăă, rezolvi.
Mai este totusi un factor ce ma impiedica sa iau situatia in propriile-mi maini. Mereu traiesc cu teama ca, sarmanul paianjen, cu a sa ultimă suflare va chema armate intregi de mii de paianjeni, toti hotarati sa il razbune. Iar in fruntea lor, se va afla arahnida sef, un paianjen de dimensiuni preistorice, care ma va lua intre clesti si....poc! Si Ioana nu mai e.

De acum, daca ma veti vedea impingand cu grija un paianjen intr-un borcan, spre a-l elibera afara, stiti si voi de ce.

In other words, mi-e dor de carnat Jandarm , cascaval transpirat si franzela Neptun T_T

The problems in hand are lighter than at heart

2008-11-13T18:51:00.012+02:00

Hmmm, mai scriem un post despre ce ma enerveaza? Ca in ultima vreme sunt tot mai multe. S-a terminat cu Ioana - ardeleanca. Acum, tot ce mai sunt este un elev de a 12-a, ce se apropie de sfarsitul primului semestru. Un elev foarte lenes, ar mai trebui sa mentionez. Si, cum ne sade bine noua, elevilor de clasa a 12-a, trebuie sa facem pe victimele. Cel putin eu, dar asta era de asteptat.
Poate n-ar strica sa mai scriu de cateva ori "sunt in clasa a 12-a", poate imi intra si mie in sfarsit in cap.

sunt in clasa a 12-a. sunt in clasa a 12-a. sunt in clasa a 12-a. sunt in clasa a 12-a. sunt in clasa a 12-a.

ăăăăăăă , n-a mers. Poate o abordare usor mai matura, mai putin retarda, ar merge. Dar n-am sa aflu prea curand.

Maine e Balul Majoratului. Mai bine zis, fostul bal al majoratului. Pe care cei de a 11-a l-au numit, intr-un moment de maxima inspiratie, Retro Boom. Inca nu m-am hotarat daca imi displace enorm sau daca e acceptabil. Sa vedem ce iese.
-pauza publicitara-
Momentan sunt ocupata cu urlatul la butonul de italic. DACA TE APAS SI ESTI HIGHLITED, ATUNCI LITERELE MELE TREBUIE SA FIE INCLINATE, INTELEGI? Daca te mai apas o data, totul revine la normal. SI GATA.
Dar nu, eu trebuie sa nimeresc cine stie ce combinatie, ca sa ajung la rezultatul dorit.
Fortele Universului s-au aliniat impotriva mea. De la periute de dinti, la usi, la butoane.
Sa luam spre exemplu ziua de ieri....Prima pauza, elevul infometat se indreapta spre magazin. Mana se apropie de clanta, cu viteza, cand de pe partea cealalta a usii, o alta mana, o impinge cu forta. Au, degetelele mele inghetate. -acum iar urlu la butonul de italic, care , dupa cum se vede , s-a blocat-
-dregem vocea, aranjam cravata. Screw you, italics- Sa revenim la degetelele mele inghetate. Sunt convinsa ca ati vazut cu totii cel putin un film in care criminalul foloseste azot lichid. Iar sarmanul cadavru, la cea mai mica atingere se sparge in mii de bucatele. It's actually quite cool, except the whole body thing.
In fine, nu sunt eu cadavru, si nici nu era chiar asa de frig, dar cred ca ati inteles ideea.

Sa-l ia naiba de italic, eu nu pricep ce are. De asta o sa am eu probleme cu sistemu' circulator mai incolo, ca la fiecare paragraf nou, blogger se hotaraste sa-l faca mai fancy si devine italic. FFS!!!.

Vroiam sa trec la usa numarul 2, si la usa numarul 3, dar o sa fac asta cand blogger se hotaraste sa devina mai cooperant.

Oricum, postul de astazi avea si el un scop, si anume un anunt:
De astazi avem un theme song :D :D Care e adorabil. Si care imi place. Si care probabil nu o sa-mi mai placa pana luni.
Asa ca, introducing Martini & Squirrels' first theme song:
The White Stripes - Little Acorns

What ticks me off

2008-10-30T17:57:00.006+02:00

Oricat de bine m-as incadra in sterotipul ardeleanului excesiv de calm si molcom, unele lucruri pur si simplu ma scot din sarite. In ultima vreme, este vorba de oamenii inceti.
Oamenii care gandesc incet, care vorbesc incet, care se misca incet si care merg incet.
Nu mai suport. Nu mai suport. Nu mai suport. Nu mai suport. Nu mai suport. Nu mai suport!!!
Stateam zilele trecute la coada la CEC, si toata lumea din fata mea avea aceiasi problema. Scotoceau damele prin posete dupa bani, dupa acte sau forumulare. Stateau secunde in sir , analizandu-si buletinul in cautarea CNP-ului. CUM POTI SA NU STII UNDE E CNP-UL? CUM POTI SA NU AI BANII PREGATITI DUPA CE AI STAT 20 DE MINUTE LA COADA?
Nu mai vorbesc de casierele care se uita nedumerite la tastatura , cautand litere sau cifre.
Okay, recunosc, graba strica treaba, dar nici chiar asa.
Dupa cum am spus, ma enerveaza oamenii care merg prea incet. Si din cauza carora trebuie sa merg si eu mai...incet. La scoala , scarile noastre sunt foarte inguste, si mereu folosite de elevi care merg prea ...incet. Daca mergi ca melcul, cand stii ca s-a sunat, MACAR NU MERGE FIX PE CENTRU. Asa, nici nu ii pot depasi. Imi vine sa urlu la ei, dar tac. In fiecare dimineata. Si totusi tac.
La magazine, la fel, oameni inceti. Odata ajuns la magazin, se presupune ca stii ce vrei, nu? Ha ha, utopie. Sta tanti si isi scotoceste prin sertarele prafuite din creierul ei dupa lista de cumparaturi. "Oare am paine acasa? Da' oare imi mai trebuie astazi?"
Oameni inceti si in hypermarketurile ce se lauda cu eficienta si viteza de operare. Macar aici, casierele localizeaza cu succes tastele.
Dar pana la casa, trebuie sa astepti dupa oamenii care se misca mult prea INCET , plimbandu-se printre raioanele mult prea stramte, contempland probabil mecanismul de miscare al carucioarelor.
Iar marea mea problema este ca eu mormăi. MORMAI. Da, este un adevar. Eu mormai.
Asa ca degeaba zic eu "Pardon" , ca nu se oboseste nimeni sa se deplaseze. Mai nou, incep sa urlu, dupa a treia incercare politicoasa. "PARDON!!!" . Am devenit imuna la privirele ostentative ce sunt indreptate spre mine.

On a lighter note, TREBUIE sa ascultati noua piesa de la Luna Amara. Care este absolut superba si pe care o ascult incontinuu de vreo ora.
Si pe care probabil o sa o ascult live in mai putin de o luna.
Happy happy joy joy :D :D :D

Post de copil retard

2008-10-22T18:33:00.009+03:00

Am jeleuri. Am jeleuri.Am jeleuri.Am jeleuri.Am jeleuri.Am jeleuri.Am jeleuri.Am jeleuri.Am jeleuri.

Multe multe multe multe multe multe multe multe multe jeleuri.

Jeleuri de toate felurile. Jeleuri-ursulet, jeleuri-viermisori, jeleuri-hamburger, jeleuri-hotdog, jeleuri-zmeura, jeleuri-sticle, jeleuri-spiridusi, jeleuri-vaci, si multe multe alte JELEURI.

Oare de cate ori mai pot sa zic "jeleuri" in acest post? Hmmm...

Sa vedem. Jeleurile joaca un rol esential in viata mea. Iar eu de asemenea am adus o mare contributie la succesul firmelor producatoare de jeleuri.
Jeleurile sunt atat un scop cat si un pretext.
Fie ca ma duc intr-un capat al orasului , la Plus, pentru a-mi lua mega-punga de jeleuri UFO , fie ca ma duc in celalalt capat, la Atlantis sa-mi iau mini-jeleurile lor ieftine, a devenit o obisnuinta ca fiecare plimbare a mea sa fie indulcita sau inacrita de jeleuri.

[lame]Curand jeleurile vor cuceri lumea. Mu ha ha ha ha ha ha[/lame]

Totusi, cuvantul jeleuri nu apare de suficiente ori in acest post. Creativitatea ia timp, si as prefera sa imi petrec acest timp mancand jeleuri, asa ca :

jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.
jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.
jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.
jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.jeleuri.

Monochrome

2008-10-19T18:05:00.011+03:00

Zilele trecute vorbeam la fizica despre teoria conform careia timpul s-ar contracta , si ziua de fapt are doar 16 ore in loc de 24. Teoretic traim la fel de mult, dar practic ceva mai putin. De asta cica ni se pare ca niciodata nu ne ajunge timpul.
Se pare ca mai sunt oameni ce sunt de acord cu aceasta teorie, avand in vedere ca supermarketurile sunt pline de beteala, globuri si Mos Craciuni de ciocolata. Se tem ca nu le va ajunge timpul sa se bucure de Craciun, asa ca incep de pe acuma.
Pentru mine, abia a trecut vara. Inca mai sunt frunze in copaci, inca mai e verde iarba.

Dar sa trecem peste. Degeaba e verde iarba daca e atat de frig afara. Frig frig frig.
Asa de frig incat am racit pentru a doua oara in decurs de o luna T_T

Si iar nu mai stiu ce vroiam sa scriu. Devine ingrijorator.
Am sa revin.

...

Am revenit. Saptamana trecuta, umbla lumea pe strada in tricou. Si era frumos, si cald, si pasarelele ciripeau etc etc.
Si am mancat un fortune cookie. Si imi dau seama de ce chinezii n-au probleme cu greutatea. La ce dulciuri "delicioase" au... Sper ca o sa mi se implineasca prevestirea, chiar daca nu am fost in stare sa mananc tot biscuitele.
Si am fost la concert. Si a fost frumoooooooooooooooooos de tot. Dar scurt, muuult prea scurt.
Si cam atat.

Wake up and smell the coffee...

2008-10-06T16:56:00.008+03:00

Intr-adevar , mie imi este mai mult decat suficient sa miros cafeaua. Nu sunt o mare amatoare de cafea, si pot sa va spun povestea fiecarei cafele pe care am baut-o vreodata.
Astazi am baut cafeaua cu numarul 3. Dar, sa va spun si cum am ajuns in aceasta situatie.

Clasa a 12-a - teoria relativitatii. Nu degeaba si-au mancat oamenii aceia jumatate din viata, au primit premii si distinctii dintr-un motiv bine intemeiat. Astazi multi ii numesc genii.
Sau pur si simplu sunt eu grea de cap si nu pricep nimic. Dilatarea timpului? Whoa, far out man.
Si nu pot spune ca nu am incercat. M-am pus frumos in fata calculatorului (deja mi-am injumatatit sansele de a intelege ceva) si mi-am pus muzica de fond. Pana si muzica clasica arunca sulite spre concentrarea mea. Timpul trecea, dar eu ramaneam la aceiasi pagina.
Am incercat atunci o alta abordare. Intr-un moment de "beculet deasupra capului" am zis sa-mi pun Pink Floyd, sa "intru mai bine in atmosfera", ca tot zicea cineva ca ei sunt muzica de "dat cu trotineta prin cosmos".
A functionat mai bine decat Segovia, da' pagina tot nu am dat-o prea curand.

E 07:00 , dimineată de luni - alarma sună. Nici nu deschid ochii si o opresc. Nu mai sună, dar vibrează in continuare. Mai tare si mai tare. Telefonul meu se zguduia din ce in ce mai violent până când...

POC!

Ma mir ca nu a iesit si fum.

Resemnată, ma ridic din pat cu 20 de minute mai devreme. Picioare impleticite, dat cu capul de una, alta - o dimineata obisnuită. De obicei mă complac in starea mea de somnolenţă , si trec visand prin intreaga zi de scoală . Dar, dat fiind faptul ca ma astepta o lucrare la fizica, am decis ca trebuie sa iau masuri.
Nu suport gustul cafelei, asa ca am zis ca apelez la metoda "Rapid si nedureros", adica am optat pentru un expresso scurt.
Iau o inghititura si ma cutremur de parca am un shot de zeama de lamaie. A doua inghititura a decurs la fel. N-aveam nevoie de nenumarate astfel spasme , asa ca, ce mi-am spus? "Hai sa dau groapa". Zis si facut - biiiiig mistake.
Un expresso e facut sa fie sorbit incet, savurat. Ceea ce am facut eu e probabil considerat o incalcare a legilor firii. Dar macar a avut efect.

Si a venit lucrarea. Si a trecut lucrarea. Si n-a fost rau.
Dar inca astept sa treaca efectul cafelei.

And tonight, we can truly say...

2008-10-06T14:45:00.008+03:00

...together we're invincible

Nope, still not over it.

Acum un an eram la coada, moarta de somn dupa o noapte nedormita pe tren. Ma ascundeam cum puteam de camerele de filmat si de microfoanele indreptate ameninator spre mine.
Doi tipi cu telefoane mult prea fancy pentru mine filosofau despre evolutia Radiohead. Asa incat sa auda toti din jurul lor ce destepti sunt. Peste drum, la Manastirea Casin, un cuplu se casatorea.
Si de dupa porti se auzea cate o toba lovita sau un riff ciopartit.
Dupa multe intarzieri, s-au deschis si portile. Persoanele mai dezorientate, asa ca mine, nu stiau unde sa se indrepte. Perchezitie de forma , desi nu pot spune ca ma deranjat, si apoi spre bratari. Care nicicum nu vroiau sa se lipeasca.
Si apoi... stiti si voi ce a urmat :D

Si da, inca traiesc cu impresia ca avem pana lui Matt. Dunlop galbena de 73mm.
Pusa la pastrarea in cutiuta ei de sticla.

Fara balanta, cu stampila...

2008-10-04T21:45:00.008+03:00

Tocmai mi-am dat seama. Anul asta nu am mancat deloc zmeura. Deloc, deloc.
Nici mazare cruda, iar eu am o adevarata obsesie pentru mazarea cruda. Dar nu, anul acesta nu am avut parte de mazare cruda.
Anul trecut nu am mancat deloc castane. Nici nu mi-am dat seama ca le trecuse sezonul, doar asa, pe la Craciun.
Nici Craciunul nu l-am mai simtit in ultimii ani. A venit si a trecut. Nici nu m-am mai obosit sa impodobesc bradul . Colindat, turta dulce, vin fiert, cadouri...when did that happen?
De Revelion m-am uitat la artificii din reflex.
Acum, cand aud bubuituri nici nu ma mai obosesc sa ies afara. Cand aud un avion sau elicopter nici macar nu-mi trece prin minte sa ridic capul.
De Pasti, mama a vopsit singura ouale. Si le-a pus singura in cos. Un cos pe care il aranjam in fel si chip cand eram mici, cu servetele si hartie verde franjurata.
A inceput de ceva vreme scoala. Nu m-a intristat, nu m-a bucurat, m-a lasat rece.
"Scoateti o foaie de hartie" . Nici macar nu mai protestez, rup foaia in timp ce colegii mei implora disperati pentru o amanare.
In alti ani imi faceam bagajele cu zile intregi inainte de plecare. Faceam liste si le revizuiam de o gramada de ori. Acum le fac cu cateva ore inainte de plecarea trenului.
In alti ani, aveam emotii inaintea olimpiadelor sau chiar a tezelor. Tremuram cand supraveghetoarea deschidea plicul cu subiecte, si fiind aproape mereu in ultima banca, nu mai aveam unghii de ros pana subiectul ajungea la mine. Revizuiam lucrarea de zeci de ori, fiecare litera scrisa putin neobisnuit o vedeam ca fiind considerata un posibil semn pentru corectori, si pana la anuntarea rezultatelor, stateam ca pe ace , crezand ca voi fi descalificata. Nu cred ca mai e necesar sa spun ca acum nu mai am nici un fel de reactie.

Va spun aceste lucruri deoarece astazi am vazut un sobolan mort pe strada. Si nici ca mi-a pasat.

Don't you just hate it when...

2008-09-24T16:26:00.007+03:00

Stateam sus, in camera, pe fotoliu, citind o carte. Dintr-odata, plictisita fiind, imi vine o idee. O idee buna, care ma incanta, ma entuziasmeaza. Imi spun in gand "am sa scriu in blog despre asta".
Cobor , ma pun in fata calculatorului, imi pun muzica mea de scris in blog (Yann Tiersen), scriu adresa in browser, si....

pauza.

Am uitat despre ce vroiam sa scriu. Si era o idee chiar buna, spre deosebire de ultimele aberatii. Nu atat de buna incat sa revolutioneze societatea sau sa schimbe mersul Universului. Sa spunem, deci, ca era o idee rezonabila. Iar acum ii plang pierderea si ii duc dorul.
As putea povesti despre dintele ce in sfarsit mi-a cazut, despre raceala mea neobisnuita, despre cat de greu sau usor ma amuz, despre sosete, manuale,ziua mea, cariere ratate, ceai cu gust de chimicale, seriale, sau eternul si mereu valabilul subiect,concerte.
Dar nu vreau. Imi vreau ideea inapoi. As putea sa ma asez din nou pe fotoliu si sa recitesc cele 60 de pagini din romanul "Torturati-l pe artist", in speranta ca ideea pierduta se va intoarce ca un fiu ratacitor, spre a fi glorificata in spatiul virtual ce noi il numim internet.

...

Nope, nici o sansa, ideea mea nu se va mai intoarce. Trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul.
Si voi la fel. Nici nu stiti ce ati pierdut.
Si, sincera sa fiu, nici eu.

Ma asteapta o sfoara legata de clanta, brb.

2008-09-18T18:14:00.008+03:00

Wee, a trecut si prima saptamana de scoala. Nu s-a intamplat nimic dramatic sau palpitant, asa ca nu ma voi obosi sa relatez chestiile plictisitoare.
Nu de alta, dar ma framanta lucruri mult mai importante. Cum ar fi, faptul ca la 17 ani si 11 luni, mie imi cade un dinte.
S-a intamplat astazi in pauza mare. Laura, colega mea, se imbraca mai gros. Cat mai subtil si discret, tocmai pentru a evita persoane ca mine. Dar , din pacate, nu a fost suficient de subtila pentru mine.
"Laura, stiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiu ca vrei sa-mi iei si mie ceva bun -puppydog eyes-"
Nu am vrut sa o tin prea mult, asa ca doleanta mea a fost primul lucru care mi-a venit in minte.
Blestemata sa fi tu, Poiana Delicii cu Arahide. Nu am putut alege Poiana Delicii cu cocos, am vrut neaparat arahide.
10 minute mai tarziu, inculpata se afla pe banca mea albastra ca marea intr-o zi de toamna, ca cerul intr-o seara de noiembie, ca noile cusete ale trenului de mare...un albastru regal. Pentru cei ce inca nu si-au dat seama, noi, clasa 12 C alaturi de conducerea CNLR am perfectionat arta camuflajului. Ne integram in peisaj cum nu se poate mai bine. Ai putea pierde minute in sir rascolind clasa pentru a-ti gasi sacoul, iar acesta sa fie chiar pe banca ta.
Dar Poiana Delicii cu Arahide , in al său ambalaj deloc albastru (cum e cel al variantei cu cocos) parca striga dupa mine s-o eliberez de acea haina complet inutila. Brutal si rapid, am dezbracat-o, si la fel de repede am luat si prima muscatura. Nu degeaba se numeste delicii.
Abia la a treia muscatura am simtit ceva. Un ceva nedefinit. O arahida impietrita de realitatile lumii in care traim, intarita de greutatile zilnice.
Si apoi o senzatie pe care nu am mai simtit-o de mult. Deschid sertare in memoria mea pana dau de cel bun. Asa imi simt dintele cand incepe sa cada.
Si atunci sa vezi tragedie. Am apelat la Cristi, biologul clasei, persoana avizata, la fel ca intotdeauna.
"Cristiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! E normal ca la aproape 18 ani sa iti mai cada dinti?"
"Ha ha ha, ha ha ha! Nu."

Ultima mea teorie este ca am incalcat legile fizicii, si cumva am trecut printr-un wormhole , pe la varsta de 14 ani, si am ajuns in viitor. Este , cred eu, una dintre cele mai bune teorii ale mele , alaturi de cea conform careia o prietena de a mea e cyborg.
Prezenta teorie pare totusi mai rezonabila, asta pentru ca rezolva si o alta problema de a mea. Acum stiu de ce toata lumea imi da in jur de 14-16 ani, si se mira cand afla ca sunt aproape majora. Eu, biologic am 14 ani, dar datorita complexitatii Universului nostru , am o experienta de viata de 18 ani.

Daca aveti teorii mai bune, please share.

Oh yeah, si de azi avem poll. Asa ca va rog sa irositi un click si votati :D

I was happy in the haze of a drunken hour....

2008-09-15T20:48:00.009+03:00

Wee, a inceput scoala. Si nu , nu voi face exceptie si voi dedica si eu un post acestui eveniment.
Ca si in fiecare an, m-am trezit cu mult timp inainte de a suna alarma. Anul acesta lipsea totusi obisnuita nerabdare, entuziasmul.
Pe vreme nu pot da vina, singurul inceput de an scolar in care nu a plouat a fost atunci cand am inceput liceul. Si excitement aveam din plin atunci.
E destul de sumbru sa te privesti, all grown up, in clasa a 12-a. Mai ales ca de peste tot auzi cat de greu o sa-ti fie, cat de mult o sa ai de muncit, cat de responsabil trebuie sa fi etc etc etc.

Tin minte cand am inceput clasa I. Mai rau ca atunci nu a plouat niciodata la inceperea scolii. Ne-au strans atunci in sala de mese din internat. Ce mare parea atunci, imensa, ar fi putut gazduii mii de suflete. Si ne-au strigat pe toti pe nume. Am tresarit cand am auzit "Ioana", si ma faleam in uniforma mea cu picatele. Haina mai frumoasa ca aceea nu se gasea nicaieri.
Apoi am fost condusi pe rand, in clasa. M-am asezat in prima banca, langa Cristina. Dupa atatia ani, am nimerit sa fim tot colege de banca.
De doamna invatatoare nu-mi amintesc nimic din prima zi. Stiu doar ca baietii radeau de mine, de se prapadeau. Ma credeau baiat in rochita. Nici acum nu-mi pot da seama cum am lasat-o pe mama sa-mi macelareasca in asa hal parul, sa-l taie atat de scurt. Nu aveam pe atunci nici gauri in urechi, asa ca argumente prea convingatoare nu aveam sa le dau baietilor.
Scoala primara a trecut, de parca n-ar fi fost, si m-am trezit aruncata in gimnaziu. Eram deja mari acum, asa ne spuneau toti. Mai ales dirigintele, care m-a desemnat sefa clasei.
"Aceasta problema ma depaseste" spunea el intotdeauna, si se scapa de orice grija.
Pe atunci inca ne duceam cu parintii la inceputul anului scolar. Cu totii erau ingrijorati de starea jalnica a salii de clasa, dar pentru noi fiecare spartura din perete avea farmecul ei.
Mai ales acele bucati din tavan care ajungeau in cele din urma pe capetele noastre.

Apoi a venit prima zi de liceu, parca simteam din nou emotiile clasei intai. Colegi noi, profesori noi, un nou inceput.
Si era soare. Pentru prima data in 9 ani, de 15 septembrie stralucea soarele. Nici nu stiam cum sa-l interpretam, majoritatea o dusesem bine cu scoala pana atunci, ploaia era, teoretic, un semn bun.
Dar, oare, se putea si mai bine? Curand aveam sa aflam, si pot sa spun ca raspunsul e un "da!" hotarat.
Mi-a placut nespus de mult in liceu, in iunie probabil vom boci toate 23 cate suntem in clasa, cu sughituri si nasuri suflate :))
La fel de zambitoare ca si soarele de septembrie ne-a intampinat si prima noastra diriginta. Acum suntem la diriginta cu numarul 4.
Clasa noastra, din nou, e probabil cea mai insorita din intreaga scoala.
Cu totii ne-am grabit in clasa, parsivi, sa ajungem cat mai repede, sa prindem locuri cat mai bune. Nimeni nu zicea, insa , nimic. Aveam cu totii, acelasi scop ascuns.
Asa au aparut si primele conflicte, de care ne aducem aminte acum, razand.
Diriginta, in continuare, zambea, de sa-i crape pielea de pe fata.
Ne-a sugerat sa iesim la un suc, macar o idee buna a avut si ea.
Pana in ziua de astazi ne mandrim cu acest lucru, toti 28 cati eram pe atunci, ne-am intalnit punctual in curtea scolii.
Am avut noroc de un colectiv minunat, colegii toti imi sunt dragi, desi probabil habar nu au.
Si de toti o sa-mi fie dor anul viitor.
Asa ca am inceput liceul cu dreptul.

Eh, dar n-a fost totul atat de roz. Au aparut si regretele, dorul de generala, antipatiile si desigur primul crush. Atunci sa vezi drame si tragedii, suspinat un an intreg, mai ca in filmele americane.
Desi alea au happy ending.

Astazi, am avut parte de ultima primă zi de scoala. N-am crezut niciodata ca o sa regret lipsa festivitatii, de alta n-o sa mai am parte. Cativa boboci dezorientati in uniforma, alti cativa colegi tot la fel de dezorientati si ei. Si zgribuliti de frig.
Mai toti adormiti, dorindu-si sa fi ramas acasa, imi potoleau si mie din putinul entuziasm pe care il aveam.
Dupa un timp prea scurt petrecut in curte, m-am indreptat spre clasa, unde , surpriza : diriginta la mijlocul speechului.
Desi, nu a fost din pacate, mijlocul. Era abia la inceput. Pe la mijloc a ajuns dupa vreo ora, iar peste inca o jumatate de ora chinuita a ajuns si la sfarsit.
A parut interminabil. Aceleasi doua idei repetate la nesfarsit. Stia si dansa ca se repeta.
"Si repet, trebuie sa trageti tare, ca altfel..."
"Si repet inca o data, trebuie sa munciti mult..."
Am auzit in detaliu povestile a nu stiu cator elevi care au muncit si au reusit, si a multor elevi care au lenevit si, desigur, nu au reusit.
Dar, desigur, poate doamna diriginta se inseala. Poate nu.
"Desigur, copii, poate ce va spun eu nu e corect. Poate ca altceva e corect. Poate ca ce va spun eu nu e adevarat, dar se poate sa fie si adevarat. Dar nu spun ca e singurul adevar. Nu pretind sa detin adevarul absolut. Dar poate am dreptate. Eu cred ca am dreptate. Dar , e doar parerea mea, si poate nu am dreptate"
Peste o ora am ascultat un monolog in care ne spunea, ca in cazul in care detine totusi, adevarul absolut, ar trebui sa o ascultam. Orice ar fi spus, urmau zece minute in care dorea sa ne comunice ca parerea ei nu este neaparat adevarul absolut. Dar sa nu uitam ca exista si posibilitatea ca vorbele ei de duh sa fie intradevar adevarul absolut.
Si brusc, o vedeam pe mama la sedinta cu parintii, frangandu-si mainile de nervi, si injurand-o in gand pe diriga. Cea cu numarul patru.

Deja m-am lungit mult prea mult, debitand randuri fara continut. M-am molipsit de la diriga.
Consider demn de mentionat faptul ca ma aflu intr-o stare mizerabila, din care nu voi iesi prea curand. Asa ca ar trebui sa ocoliti acest blog o vreme, deoarece sad Jo=really, really boring and annoying Jo. Eu, spre deosebire de restul populatiei, sunt mai productiva cand sunt vesela.

Ma gandeam sa va mai spun si eu, in caz ca nu ati luat deja aceasta decizie si singuri.
Si, lol, iar am gasit o cale de a ma plange si vaita. V-am spus eu ca asa fac.

Ah, si sa nu uit ( ca sa nu inchei totusi atat de melodramatic) : multi, multi colegi mi-au spus ca m-am facut mai blonda. Mult mai blonda. Stiu ca , la figurat, m-am cam blonzit in ultima vreme, dar refuz sa cred ca e adevarat.

Encore

2008-09-13T21:07:00.007+03:00

Mi-e dor de un concert. Foarte, foarte dor.
Nimic nou pana aici, mie mereu mi-e dor de un concert. Obosita si franta fiind, indreptandu-ma spre casa de la un concert, mie deja mi se face dor.
Dar nu de orice concert. Vreau sa explodez de nerabdare stand la rand sau la masa, sa strang bariera in brate de parca ar fi un prieten regasit la "Surprize, surprize", sa imi pun universul pe "paused" timp de 2 ore, sa ma doara muschii fetei de la atata zambit dupa marele eveniment.

Momentul meu preferat dintr-un concert e atunci cand trupa se intoarce pentru bis. Dar aici ma refer la un bis adevarat, deoarece se poarta tot mai mult cele planificate. Uneori trupa nici macar nu se mai oboseste sa se indeparteze de instrumente, spune "la revedere" si sta pe loc, asteptand aplauzele. Bisul adevarat e cel care vine ca o rasplata pentru toate eforturile tale, a spectatorului. Acela care se petrece desi tobosarul a inceput sa demonteze cinelele, dupa ce pedalele au fost apasate si cablurile scoase.
Atunci, tu, ca spectator, stors de energie, inca amortit, incepi sa-ti dai seama ce se intampla. S-a terminat. A trecut. Dar nu, nu poti sa-l lasi sa se termine. Inca un pic. Oricat de putin.
Mai vrei, asa ca trebui sa faci ceva. Acum poti aplauda cat vrei de tare, mainile tale oricum de mult nu mai simt nimic. Scoti sunete de o intensitate pe care nici nu stiai ca o pot produce corzile tale vocale.
Si totusi nu se intampla nimic. Incepi sa-ti pierzi speranta. Aplauzi si mai tare, desi nu credeai ca asa ceva e posibil. Si in momentul cand incepi sa te consolezi ca a fost un concert reusit, ei se intorc.
Aceasta clipa e momentul meu preferat dintr-un concert. Atunci simt, mai mult ca oricand, ca ei, cei de pe scena, imi canta mie. Simt ca am contribuit si eu cu ceva la realizarea acelor clipe magice.
Si asa ma pot intoarce impacata acasa, cu un zambet ce nu vrea sa coboare de pe fata mea nicicum. Nici atunci cand ma apuca dorul de un alt concert.

Stiu ca ma repet, stiu ca am mai povestit de experienta unui concert, dar nu ma pot abtine.
Pentru ca, asa cum v-am spus la inceputul acestui post, mi-e tare, tare dor de un concert.
Si pentru ca blogul meu arata cam pustiu fara nici un comentariu, v-as ruga si pe voi sa-mi lasati un comment spunandu-mi care este partea voastra preferata dintr-un concert.

Blbdp

2008-09-05T16:04:00.006+03:00

The Squirrel is off to the seaside yet again. Just thought I'd let you know, desi e prea putin probabil sa-mi observe cineva absenta.

Era cu putin trecut de ora 12. Desigur, dormeam, cand dintr-odata intra cineva in camera si incepe sa fosneasca diverse pungi. Mama, cine altcineva ar putea fi atat de crud...
"E sambata?" incerc eu sa mormai. Nu m-as fi mirat nici sa fie a 8-a zi a saptamanii. E vacanta.
Who in the world keeps track of time on holiday?
Dar, nu, nu e sambata. E vineri.
"Hai sa mergem azi la mare!". Oooooh-kay then.
Cu biletele n-au fost probleme, se pare ca trenul e pustiu. Pentru cazare nu ne facem noi probleme, se gaseste.
Mangalia, here we come. :D

O sa fie frumos. Sper ca o sa fie frumos. N-ar avea de ce sa nu fie frumos.
Asa-i ca o sa fie frumos?

Ciocolata mea, Jacquot

2008-09-04T14:27:00.004+03:00

Well would you look at that? :D Daca va uitati la subsolul paginii veti observa ca am depasit numarul de 100 de vizitatori unici. Cati dintre ei s-au mai intors aici macar o data, asta nu stiu XD

Astazi va povestesc despre Jackie, catelul meu si cum ne plimbam noi mandri prin Bistrita.
Jackie e un fox terrier, mic si rau ar spune unii. Eu as adauga si "prostut", sa nu fiu totusi prea dura. Si-a primit numele dupa fox terrierul preferat al Reginei Victoria. Nici Jack I nu era prea destept, avand in vedere ca a fost vandut in urma dezastrului provocat.

Noi ne-am "pricopsit" cu Jackie, ca urmare a nostalgiei mamei. Pentru ca, da, a mai existat un foxterrier pe nume Jackie, candva in tineretea ei. Nici ala nu era mai breaz, se pare. De cate ori n-am auzit eu povestea superbei rochii de bal a mamei, sfartecata fara mila de Jackie.

L-am primit candva in vara anului 2001. Mandrul meu, originar din Tg. Mures, a venit adus intr-o cutie, cu o bucatica de ciocolata, in paturica mamei lui. Nu stiu daca ati vazut vreodata un pui de foxterrier, dar va asigur ca va topiti instant. Sau explodati de la excesul de cuteness. Sau implodati, ca sa nu raniti mogaldeata din fata voastra.
Nu ma asteptam sa fie asa de cuminte. In prima noapte n-a scos un sunet, a dormit cuminte in paturica lui.
N-a trecut mult pana sa devina stapanul casei. Dormea in pat cu noi, si manca la aceiasi masa. Dar Jackie al nostru avea demnitate. Niciodata n-a cersit mancare. E prea mandru pentru asa ceva. Sau poate pur si simplu nu e pofticios.

Aveam si pisici pe vremea aceea, 3 la numar. La inceput incasa bataie de la ele, dar cu timpul situatia s-a schimbat. Avea o relatie speciala cu motanul de atunci, un motan galben, mare, gras si lenes. Dar , spre deosebire de Jackie, ceva mai destept. Detinea secretul suprem, acel al folosirii clantei de la usa. Deschidea usa si lasa catelul in casa, iar in schimbul acestui serviciu, coltii lui Jackie stateau departe de blana lui.

Din pacate, coltii lui nu au reusit sa stea departe si de picioarele vecinilor si ale celor care mai veneau in vizita. Distrugerea unor cizme foarte scumpe (si traumatizarea posesoarei lor), combinata cu fuga de acasa, l-au condamnat pe Jackie la viata intr-un tarc. Si asa, suprematia lui a luat sfarsit.

Si nu mai e asa de mandru sau orgolios. Implora sa fie scos in oras, scoate la inaintare si artileria grea, vestitii "puppydog eyes", o tehnica la care nu-l depaseste nimeni, e un adevarat maestru.
Verisorul sau din reclamele Germanos, cel cu "Plimbare?", paleste in fata talentelor lui Jackie.
Asa ca ma mai indur din cand in cand, si iesim in oras. Si s-a terminat cu modestia, umilinta sau recunostinta. Pe lume nu mai exista nimic, decat el si copacii. Si catelusele. Si alti catei posesori de prea mult testosteron.
Avem prieteni, catei pe care ii intampinam mereu dand din coada, cu care ne jucam putin inainte de a trece mai departe. Avem si dusmani, catei care ne fac sa trecem brusc strada, sa o luam la fuga sau sa ne ascundem unde putem. Desigur, Jackie nu e niciodata de acord cu mine. Si face scandal. El, marele mascul feroce, vrea sa sfartece, sa sfasie, sa rupa, sa distruga. Desigur, nici ceilalti catei nu fac exceptie.
Noi, stapanii, deja ne cunoastem, ne zambim cu subinteles de fiecare data cand ne luam odraslele pe sus, sau le mai tragem cate o palma peste bot. Ne uitam rusinati la oamenii din jur, la mamele care isi trag copiii mai aproape, sau la "smecherii" care nu mai pot de ras.
In situatii de genul asta, nu poti spune decat "e mai neastamparat de felul lui, asta micu' " si pleci cat mai repede, cat mai departe.

Dar nu interactionam doar cu alti catei cand iesim la plimbare. Mereu exista populatia locala, cu diverse replici, toate expirate.
Ii observi de la distanta, cand treci pe langa ei deja stii la ce sa te astepti. Daca esti prost dispus, macar ai timp sa iti pregatesti replica. De obicei sunt in grupuri, 2-3 tipi inconjurati de ceva mai multe tipe. Ii vezi fatzaindu-se pe banca, indreptandu-si spatele , ridicand capul, asteptand sa lanseze bomba.
"Domnisoara! Musca catelu'? " . Mai demult, copila inocenta fiind, le dadeam replica.
"Te-ar musca pe tine-ntre picioare, daca ar avea ce apuca" .
Si atunci mormaiau ceva, probabil un "du-te in #&^)#" , in timp ce prietenii lor mureau de ras.
Dar am trecut de faza asta. Acum un "da" e de ajuns.
Dar au evoluat si ei. Au vazut ca nu le merge asa, acum isi manifesta sincerul interes in bunastarea catelului, sau profunda admiratie.
"Vai dar ce dragut e catelul, domnisoara" , "Vai, dar ce rasa e?" .
Ieri, ma plimbam pe pietonal si striga un tip : "Domnisoara! Cati ani are catelul?"
"7" . Si vine replica : "La multi ani!" . Noh bravo, la multi ani si tie.

Apoi urmeaza mamele si tatii, cu plozii lor razgaiati. Cand vad un copil venind spre mine in fuga e mai rau decat cand il vad pe Max (din Eminescu) sau pe teckelul negru (al carui nume nu il stiu) galopand spre mine.
"Uite un ham-ham", spune mami, indreptand un zambet diabolic spre mine.
"Vrei sa vezi cum ham-ham face haţ-haţ?" as zice eu.

Mai sunt si cei care nu se mai obosesc sa fie politicosi, al caror scop nu e o conversatie placuta cu domnisoara, ci entertainmentul personal.
My personal favourite a fost "Bwahahaha , ai scos veverita la plimbare?". Nu o sa stim niciodata cui i se adresa intrebarea, avand in vedere ca cine pe cine a scos la plimbare e vesnic dilema noastra.

Si totusi, hai sa vi-l arat pe Jackie, stie si el ca oricate prostii si rele ar face, tot puiu' meu ramane :))

no hope no harm, just another false alarm

2008-08-31T23:48:00.005+03:00

Today's music recommendation: Morrissey. De fiecare data cand ascult fie Morrissey, fie The Smiths ajung la aceiasi concluzie, si anume : the "squirrel" award for the best lyricist on the planet goes to...-drumroll- Steven Patrick Morrissey.
Fara sa te inece in metafore sau exprimari greoaie, are versuri simple si totusi atat de frumoase.
Si in care ma regasesc, cu mare surprindere, de fiecare data.
Dramatism exagerat, ironie si un optimism fals, fortat, combinate cu vocea lui de bariton dau nastere la unele dintre cele mai mohorate si dezolante melodii din cate am auzit, dar care totusi te inveselesc.
Suna interesant, asa-i? Cel putin asa sper.

Si ghiciti ce am facut eu astazi? Brownies, sau cum le spunem noi, negrese.
Initiativa nu mi-a apartinut totusi mie, ci surorii mele. "Hai sa facem ceva bun!"
Am luat frumos o reteta de pe internet, si am inceput sa o disecam. Prima instructiune suna cam asa : "Fierbem in bain-marie laptele, zaharul si cacaua." . Ooooh-kay...brain overload XD Parca era o reteta pentru incepatori.
Avand in vedere ca eu si cu aragazul nu ne intelegem prea bine, la pasul acesta am avut nevoie de ceva ajutor.
Un inceput destul de prost, as spune, pentru pretentiile noastre de a face o prajitura singure.
N-am sa pun mare accent pe cat de neajutorata ma uitam spre untul care nu-si schimba consistenta oricat de mult il frecam, sau pe dezastrul care a ramas pe masa dupa ce am pus prajitura in cuptor.
Tot ceea ce trebuie sa stiti este ca negresele noastre au iesit absolut delicioase.O minunatie. O capodopera culinara.Moi, pufoase...se topeau sub privirile noastre pline de mandrie.

Motivate fiind de reusita noastra si de sentimentul de satisfactie (ce persista si la aceasta ora) ne-am hotarat sa repetam aceasta experienta. Asa ca septembrie ar trebui sa se pregateasca pentru o tura de muffins, si multe, multe altele.

Here, have a brownie:

...the next day

mood : proud 8)

Bzzz bzzz bzzz bzzzz...poc!

2008-08-26T12:44:00.003+03:00

Da, m-am convins. Neuronii mei sunt ca niste albine. Si nu, nu va ganditi la niste albinute harnice care zumzaie de zor. Neuronii mei, precum albinele, amortesc si ametesc de la fum.
Acum ca mi-am gasit o scuza for being socially awkward, putem trece mai departe.

Ma plimbam si eu intr-o dupa-amiaza prin oras. Era una din multele mele expeditii de explorare a Bistritei, si, obosita fiind de la caldura, am decis sa iau o pauza in fata unei florarii.
Din florarie iese o doamna , mai solida asa (sa zicem ca avea oase mari), si sotul ei, un domn slabut, pirpiriu, carand o coroana de flori.
Gandul mi-a zburat la numarul ingrijorator de inmormantari ce au loc in jurul meu. Trist, saracii oameni.
Domnul, ce mi s-a parut ceva mai sensibil, ii spune sotiei : "Trebuia sa luam alta coroana, uite la asta ce amarata e".
La care sotia ii raspunde enervata: "Lasa, ce mai vrei, oricum moarta n-o vede."

Niiice.

Oh well, daca la asta am ajuns cu totii, ce poti sa faci. Mi-am continuat pauza in fata florariei, observand in continuare populatia bistriteana. Dar se pare ca nu era singura cu chef de studii, observatii si explorari.
"Ni la aia, zici ca-i moarta.Hî hî hî! "
Poate aratam mai lovita de soarta decat de obicei, cine stie, dar m-am ridicat si am plecat spre casa, inainte sa apuce cineva sa se zgarceasca la o coroana funerara si pentru mine.

Post #3

2008-08-20T20:34:00.004+03:00

Dap, m-am convins, titlurile si inceputurile nu sunt punctul meu forte. Asa ca astazi ramanem fara titlu...macar o vreme. Asa, pana ma hotarasc despre ce sa scriu.
Am sa va spun despre una dintre marile mele placeri, si anume cititul cronicilor de concerte sau de albume. Concerte la care nu am fost, ale unor trupe pe care nici macar nu le-am ascultat vreodata.
Autorul te trece pas cu pas prin toate sentimentele care l-au incercat...golul din stomac de dimineata, golul ce s-a triplat la iesirea din casa, statul rabdator la rand, pierderea treptata a rabdarii (eventual insotita de clasica injurare a organizarii)...Urmeaza momentul deschiderii portilor, ahh frenezie...si autorul ajunge dupa caz, la bariera sau macar in primele randuri, cu ghinion poate chiar in spate. Dar e bucuros, e acolo.
Acum are de facut o alegere : sa ne povesteasca de trupa din deschidere, sau sa fie multumit cu a-i mentiona existenta. In cuvinte ii simti nerabdarea...poate si-ar dori sa se bucure de deschidere, dar nu astazi. Aplauda mecanic, din obisnuita sau din respect pentru trupa.
Si s-a terminat. In sfarsit s-a terminat. Scena se intuneca, inecata fiind in fum inodor. Sau poate totusi miroase...hmm, ar trebui sa intreb.
Fumul se risipeste si publicul reuseste sa zareasca niste siluete. Da, sunt ei. Totul arata ca o poza photoshopata in graba. Sau un film vechi in care personajele sunt suprapuse peste un background filmat in prealabil. Ca si Aladin zburand pe covor, trecand in viteza peste nori ( ce in mod misterios raman intacti).
Si aici urmeaza cea mai frumoasa parte din cronica....concertul, euforia, sentimente de o intensitate nemaintalnita.
Daca macar o farama din toate aceste sentimente ajunge si la tine, cat un amarat de bit dintr-un tera de emotie ce da sa explodeze, atunci e o cronica reusita.
Aici vine partea in care imi vars eu oful ( pentru ca post in care Ioana sa nu se planga sau vaite de cate ceva pur si simplu nu e post). De ce oare nu stiu eu sa fac asa ceva? Ma refer aici la cronici de concerte. Nu neaparat in scris, pur si simplu sa fac pe cineva sa inteleaga cat de incredibil a fost concertul la care am participat (nu ca ar fi fost prea multe).
"Ei si cum a fost la concert, Ioana?"
"Ahh (urmat de multe alte onomatopee high-pitched), splendid, superb, minunat etc"
La atat se rezuma capacitatile mele de a povesti...o insiruire de epitete care mai de care.
Si atat.
Nici la filme sau la carti nu ma pricep mai bine.
Eh, dar macar stiu sa ma plang de tot si de toate. It might actually come in handy some day.
Si atat. Vad ca nici la incheieri nu ma pricep mai bine.

Ohh, dar macar mi-am gasit un titlu pentru post. Se va numi....-drumroll-

Post #3.

Partea finala incepe, incepe cu sfasitul de vara...

2008-08-19T15:14:00.006+03:00

...ce risipa, ce pacat.

Atat pot spune, intr-o situatie in care nu mai e nimic de spus. S-au despartit Travka.
"Ei, si ce?" ar spune multi, iar eu le-as raspunde sec "sunt suparata". Nu sunt cel mai mare fan, nu am fost acolo de la inceput, nici macar nu m-am obosit sa aflu cum ii cheama pe membrii...si totusi...

simt cum ceva mi s-a rupt.

Cel mai mare regret al meu este ca nu i-am vazut niciodata in concert. Si am fost atat de aproape.
Aici incepe drama mea. Pe data de 8 intru eu pe net si vad " 16 august - Travka in Hand". Eram de-a dreptul euforica...in sfarsit ii vedeam pe Travka, dupa o tentativa esuata in iunie. Imi si imaginam cum o sa cantam impreuna Cum te simti, Indiferent, Zgarba , Noapte sau Lumini. Ma vedeam acolo in primul rand, mai beata decat toti fara sa fi baut vreun strop de alcool. Sau poate se cuvine sa spun mai high decat toti, fara vreo farama de iarba.
Nu va mai povestesc excitementul din saptamana premergatoare concertului, prea mult mi s-a aruncat in fata in ultima vreme ca sunt "obsedata".
Am ajuns cu vreo jumatate de ora inainte sa inceapa concertul, ca deh, nu mai aveam stare nici una dintre noi. L-am intrebat pe nenea cat face biletul...6 lei. Ni s-a parut noua ciudat, dar nu pot spune ca ne-ar fi deranjat. Cand am intrat se desfasura o piesa de teatru pe scena, mesele fiind pozitionate in fata. Incepem si noi, vesele, sa cantam...ti se pare ciudat/mesele nu le-au mutat/pentru concert.
Si totusi, era mult prea ciudat. Eu, paranoica de felul meu, m-am dus la nenea si l-am intrebat inocent si plina de speranta "Azi e concert Travka, nu? " . El , usor enervat, mi-a spus sec "S-a anulat. Travka s-au despartit de 2 zile" .
Ne-am intors peste doua minute, si cu o fata de catelus ranit, abandonat in ploaie, i-am cerut inapoi banii de bilete si am plecat.
De la o terasa se auzea Inger Sedat... verde surd, verde cad, verde ard. Ce crud si ce brutal.

A urmat o eclipsa de luna, si o ploaie scurta de vara.

Blog #347

2008-08-19T14:39:00.000+03:00

Hmm, cu ce sa incep? Mi-e prea lene sa caut primele posturi ale blogurilor pe care le mai citesc, sa vad cum se face. Niciodata nu m-am priceput la introduceri.
O sa va spun atunci la ce sa va asteptati : posturi incoerente, cel mai probabil plictisitoare, cugetari ale unui copil frustrat de 17 ani. Ah, se cere o completare...copil tare plictisit, care nu-si poate gasi o ocupatie mai buna.
Ma intreb cand o sa incetez sa imi mai spun "copil"...mai am totusi doua luni in care ma pot bucura oficial de copilarie.
Ar trebui sa mai mentionez ca am pierdut sirul blogurilor pe care le-am inceput , dar pe care le-am lasat sa pluteasca usor in deriva, in oceanul pixelilor si al bits-ilor.
Poate am noroc si asta o sa fie altfel. Totusi, vine bacul...am nevoie de scuze sa stau la calculator.

Ii lipseste ceva oare acestui prim post sau pot sa il inchei?