Post

Pentru că neuronii mei au devenit într-atât de leneşi încât nici să se arunce în mult-prea-menţionata prăpastie nu mai vor, am zis să îi pun puţin la treabă. Asta, şi tastatura mea cea nouă, cu un backspace deja adâncit în ceea ceea ce va deveni mult prea curând spaţiu de stocat firmituri. Deja nu se mai întelege nimic, aşa că am să mă întorc la legendara prăpastie. Încerc să văd câte atribute absurde mai pot să-i ...atribui? Se vede că mare parte a vocabularului meu s-a scurs în mitica prăpastie. Locul unde zac corpurile celulare ale neuronilor ce au murit încet, încet la orele de informatică, la discuţiile din cămin şi în desluşirea viselor piteştencei mele preferate. Sărmanul Boris. Sărmanii neuroni, aduşi la punctul în care s-au spânzurat cu propriile prelungiri citoplasmatice. Se vede că n-am exerciţiu, mai demult mi-aş fi cenzurat asemenea exprimări.

Revenind la proverbiala prăpastie... (trebuie să fie vreun proverb mai prăpăstios, prin ceva cultură obscură). Acum ar fi momentul să mi se spună că pentru mine, majoritatea culturilor sunt obscure. În the prăpastie ajung numai neuronii cu demnitate, cu orgoliu demn de o asemenea celulă. Sau mai snobi. Cei care pur şi simplu n-au mai suportat. Acolo ar ajunge mai toţi, de ar fi să ajungă singuri cu mine în ceva peşteră. Semn că, oricât ar fi de abrupt ar fi toboganul pe care se dă lumea din jur (se stă la coadă, de-a dreptul), la băltoaca de la bază aş sta eu.  Ar ieşi din letargia atât de caracteristică lor (neuronii cei snobi, că deja şi eu m-am pierdut) şi s-ar catapulta direct în ...prăpastie. Acolo, din păcate au ajuns şi coordonatorii de titluri, neuroni ceva mai sus în rang. Tocmai de asta, postul meu se numeşte Post, iar toate listele mele se intitulează sugestiv Listă. Carneţelul cu liste are trântit pe el, drept copertă, Liste.
Unde vroiam eu să ajung, de fapt, este că pe lângă a se spânzura, catapulta, provoca în cunoştiinţă de cauză un dezechilibru ionic etc, unii neuroni de-ai mei mai mor şi din cauza unor şocuri mecanice. Adică poc! capul meu vs proaspătul instalat birou. Asta pe lângă cei ce mor de moarte bună. Ajunsesem, într-un anumit context să afirm că fiecare strănut omoară neuroni. Şi asta se mai întâmplă.
Doar să nu veniţi cu furcile după mine pe motiv că profanez/poluez internetul.

Acum s-a încheiat partea de introducere şi urmează conţinutul articolului. Blogul acesta a înviat pentru că am găsit doar două stafide într-o întreagă cutie de Napolact cu struguri, motiv de mare bucurie pentru mine.
Am făcut, desigur, şi lucruri mult mai interesante, unele faine, altele destul de traumatizante (prima plombă!!!), dar nu sunt demne de blog. Pentru că altfel, chiar n-aş mai avea ce să discut cu lumea, pe viu. În eventualitatea unei asemenea situaţii, trebuie să îmi fac stocul de chestii normale de povestit, altfel recurg la clasicele poveşti despre cai, căpriori dezmembraţi cu un cuţitaş de bucătărie şi nou-descoperita cameră frigorifică, cu acces din sala de sacrificare.

Drept încheiere, reiau rugămintea mea de a vă păstra furcile pentru ocazii ceva mai demne pentru ele.Asta pentru că încă nu sunt pe deplin convinsă că ştiu mânui interfonul.